„Am avut şansa de a-i cunoaşte pe cei mai străluciţi reprezentanţi ai exilului literar românesc”

Interviu cu scriitoarea Lucreţia Bârlădeanu

–       Dragă Lucreţia Bârlădeanu, ai avut un model în literatura universală pentru a concepe volumul „Scrisori din Paris”, recent apărut la Editura Arc? De ce foloseşti o adresare atât de directă, afectuoasă – „Tu, dragul meu cititor”?

Scrisorile, încă înainte de a se constitui ca gen literar, au fost  nişte punţi imaginare între oameni şi locuri dragi, dar, probabil,  şi unele dintre primele texte scrise care au stat la baza literaturii propriu-zise. Bucuria de a comunica cu aproapele tău, de a transmite lucruri importante pentru cel care scrie, ori pentru cel care citeşte, a rămas, de secole, intactă. Aşa se explică probabil longevitatea genului: de la „Scrisorile portugheze” ale Marianei Alcoforado (1640-1723), pline de dragoste şi suferinţă, la „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu, ce reprezintă un tablou complex şi colorat al vieţii sociale din Franţa secolului al XVIII-lea, şi până la relativ recentele „Scrisori către fiul meu” ale lui Gabriel Liiceanu. Doar că trebuie să recunosc că nu aceste admirabile modele m-au inspirat să scriu Scrisorile mele „foarte personale”. S-a întâmplat, pentru moment, ca genul epistolar să fie cel mai adecvat pentru a mă exprima artistic. Şi cum altfel mă puteam adresa de la Paris către voi, cei atât de departe, dar şi atât de apropiaţi inimii mele, dacă nu cu apelativul „dragul meu cititor”?

–      În scurtul comentariu la volum de pe site-ul editurii Arc citim că ai „un simţ acut al nuanţelor” şi că ţi-ai putea asuma, la o adică, rolul de „cronicar al vieţii mondene”. Eşti satisfăcută de astfel de aprecieri? Ce nuanţe te ajută să ghiceşti caracterul, natura, preocupările unui om?

Viaţa printre străini mi-a „ascuţit” simţurile şi le-a făcut mai pregnante. Imposibilitatea de a pălăvrăgi dezinvolt pe  româneşte, ori de câte ori mi-aş dori-o, m-a obligat să „distilez” realitatea şi să scot din ea doar esenţele. La Paris se poartă între oameni o comunicare nonverbală foarte expresivă. Am însuşit-o şi ador s-o exersez. Iar aprecierea de care pomeneşti, desigur că mă măguleşte! Şi salut, la rându-mi, ochiul foarte intelegent al tânărului nostru coleg Adrian Ciubotaru.

 

–      Tema pe care o abordezi de mai mulţi ani în scrierile tale este exilul literar românesc de la Paris. Te-ai integrat în acest exil literar?

Exilul literar românesc (şi nu doar cel de la Paris) şi-a  epuizat – odată cu căderea Cortinei de Fier –  rolul, dar şi resursele. Am avut nepreţuita şansă să-i cunosc pe cei mai străluciţi reprezentaţi ai săi. Acest fapt m-a marcat profund.

–      Într-o discuţie cu Eugen Negrici, la Neptun, el ţi-a spus că „alături de polonezi, basarabenii ar avea cea mai tragică soartă din Europa”. Ce exerciţii intelectuale sau psihologice practici pentru a suporta acest tragism?

Dar voi ? – şi vă întreb cu strângere de inimă! Eu am cel puţin o alternativă existenţială la propriu: sunt integrată în societatea franceză, poate cu unele dificultăţi, dar şi cu multe plusuri. Pentru mine a fi român basarabean nu mai este un stigmat ca pentru majoritatea intelectualilor care nu pot ieşi din perimetrul poligonului, ci, mai degrabă, o şansă pe care încerc să o valorific.

–      Faptul că volumul tău „Scrisori din Paris” a fost prezentat de Dan C. Mihăilescu la Pro TV (rubrica „Omul care aduce cartea”) e un stimulent pentru ceea ce scrii acum?

Bineînţeles că da! Să-ţi fie apreciat efortul de către un critic de mare calibru este, cred, dorinţa oricărui scriitor. Ai confirmarea că eşti pe drumul bun, că nu ai apucat-o aiurea. Comentariul „Omului care aduce aduce cartea” cade cum nu se poate mai bine mai ales acolo unde criticii nu prea se grăbesc să emită opinii, din frica să nu fie taxaţi că vorbesc de bine despre cartea unei femei (ei zic frumoase). Dar şi mai regretabil e că se joacă pe „echipe” literare, iar autorii care nu fac parte dintr-o anume echipă nu se bucură de aprecierea obiectivă a acesteia.

–      La ce carte lucrezi în prezent?

Nu ştiu dacă s-a observat, dar îmi plac schimbările de decor, nu doar în viaţă, dar şi în literatură. Ştiu, există riscuri. Dar mie îmi place să risc! Mă tentează acum o proză de proporţii, cu personaje românesti risipite în lume, care caută cu disperare să rămână oameni integri.

A dialogat Irina Nechit

 

 

 

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)