Alice MUNRO, Prea multă fericire

Prea multă fericire Book Cover Prea multă fericire
Premium
Alice Munro
povestiri
Litera
Mai 2011
Cartonata, 150x215
320

Prea multă fericire, Litera, 2011, este ultimul volum de povestiri semnat de Alice Munro, scriitoarea canadiană (n. 1931) distinsă în 2009 cu Premiul Man Booker International, iar recent şi cu Premiul Nobel pentru Literatură. Numele ei figura printre favoriţi, dar abia citindu-i prozele am realizat în ce măsură a avut dreptate Academia Suedeză, distingând-o pe „maestra absolută a nuvelei contemporane”.

Comparată cu Cehov, pentru profunzimea sondajelor psihologice şi limpezimea stilului ce lasă într-un plan secund intriga propriu-zisă, spre a surprinde lumea interioară a personajelor (de regulă, din medii modeste), Alice Munro povesteşte cu aceeaşi cadenţă cumpătată istorii teribile (un tată care-şi omoară cei trei copii minori, doar ca să-i scutească de „suferinţa de a şti că mama lor i-a părăsit”; două fetiţe de 12 ani care o îneacă pe o a treia, cam de aceeaşi vârstă, fără nici un motiv; un adolescent fugind de acasă spre a vagabonda restul vieţii; un spărgător de case făcând schimb de mărturii ale unor crime cu o femeie în vârstă bolnavă de cancer, şi pe care o cruţă în ultimul moment; drama Sofiei Kovalevski, matematician de geniu & romancieră, al cărei succes afectează relaţiile de cuplu ş.a.m.d.), participând oarecum la soarta acestora.

Nici urmă de moralism în cele 10 nuvele ale cărţii, chit că acţiunile eroilor sunt de foarte multe ori „dincolo de bine şi de rău” – nu mă voi referi la cele mai teribile, Dimensiuni şi Joacă de copii, în care chiar că se lasă cu moarte de om, pentru a exemplifica prin Chipul. „Ce bucată de carne tocată! Sper că nu te gândeşti să aduci arătarea aia acasă”, exclamă un tată autoritar la venirea pe lume a fiului său, având un semn din naştere purpuriu pe jumătate de faţă. Astfel „stigmatizat”, puştiul se refugiază în iubirea maternă, iar un mic incident din copilărie – fetiţa cu care se juca îşi „colorează” la un moment dat faţa-n roşu, cu o pensulă, zădărându-l: „Acum arăt ca tine. (…) Acum arăt ca tine”, după care este ocărâtă: „Fiară mică şi rea!” – are o neaşteptată prelungire – ceva mai târziu, fetiţa îşi crestează obrazul cu briciul ca să arate la fel. Iar ca ironia sorţii să meargă până la capăt, peste ani mama băiatului „îi trântise în faţă” că ar fi trebuit să se însoare cu «fata aceea care se tăiase pe faţă», pentru că ”nici unul dintre noi nu s-ar fi putut mândri că s-a sacrificat luându-l pe celălalt”.

Scurt pe doi, „o capodoperă a ficţiunii contemporane” (Sunday Times).

Emilian Galaicu-Păun pentru Radio Europa Liberă    

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău