Alexandrina Hristov: „La baza fiinţei mele a stat iubirea enormă a părinţilor”

SHOWBIZ // „Probabil, ceea ce dăruiesc prin muzica mea, este primit şi apreciat”

Ai putea spune că, atunci când nu cântă şi nu pictează, Alexandrina tace. Dar cu o tăcere încărcată de mister, de tumult, de înţelesuri. Ştie că cele mai importante lucruri din viaţă nu pot fi puse în cuvinte şi nici nu trebuie, de teama că vraja lor s-ar spulbera de îndată ce ele devin publice. Tocmai de aceea vorbeşte greu, cu pauze lungi, mai păstrând încă în voce, la cinci ani de când a părăsit Chişinăul, dulceaţa limbii moldoveneşti. Am întâlnit-o într-o grădină, printre crengi verzi care coboară până la pământ, un loc răcoros, unde ne-a mărturisit câte ceva despre bucuriile care o împlinesc.

–  Alexandrina, sub ce culori îţi aminteşti vârsta copilăriei?

Copilăria a fost o stare profundă de bine şi de ocrotire. Am avut norocul unor părinţi care m-au iubit enorm. Iubirea lor era atât de mare că mă lăsau să fac orice, şi orice făceam era perfect şi incredibil de frumos. E un fel de a te purta cu un copil care îi dă acestuia foarte multă încredere în viaţă. Din păcate, cu vârsta, lucrurile astea s-au mai pierdut. Mama s-a îmbolnăvit şi, când aveam 13 ani, s-a stins din viaţă. A fost o ruptură foarte dureroasă pentru mine şi fratele meu, am trecut mai repede decât trebuia la viaţa de adult. M-am maturizat, ca să zic aşa, în regim de urgenţă.

–  Ai fost un copil talentat de mic sau ţi-ai descoperit darurile pe parcurs?

Da, pictez şi cânt de mică. Tatăl meu e pictor şi el mi-a încurajat pornirile artistice. Tot de mică am studiat şi pianul. Doar că la un moment dat, prin şcoala generală, am renunţat şi la muzică, şi la pictură. Mi se părea că nu pot să le fac la nivelul marilor artişti şi mai bine nu le fac deloc. Tata n-a insistat, m-a lăsat în pace. De fapt, cred că mai aveam chef să copilăresc. Cu toate cercurile artistice la care mergeam, timpul meu se împuţinase vizibil. Mai târziu, la 15 ani, m-am înscris la Colegiul de Arte Plastice, unde am învăţat patru ani, la Facultatea de Arte Decorative, şi apoi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Facultatea de Tapiserie şi Design textil.

– Cum ai ajuns în România?

Am înregistrat trei piese („Printre flori”, „Fata merge pe jos” şi „Roule Taxi”) într-o noapte, la Chişinău, ca să le dau cuiva să le promoveze. Promovarea asta nu s-a mai întâmplat, dar un amic, Paul Cuzuioc, care studia regia la Viena, a venit în Chişinău să facă un documentar şi mi-a propus să fiu una dintre cele trei protagoniste. Cele trei cântece ale mele au devenit fundalul filmului. Paul se cunoştea cu cei de la fundaţia „Phoenix” şi le-a arătat filmul, iar Paul Nanca, împreună cu Dana Cristescu, m-au chemat să mă cunoască şi uite aşa a început totul: emisiuni, lansare, concerte şi alte apariţii. Am aşteptat ca fetiţa mea să-şi termine primul an de şcoală la Chişinău şi, în iunie 2006, ne-am mutat la Bucureşti. Timp de patru luni, apoi, în fiecare sâmbătă seara, am cântat la Cafe Deko.

– Cum simţi diferenţa dintre România şi Basarabia? Unde te simţi acasă?

Mi-am petrecut toată viaţa la Chişinău, care e un oraş verde, aşa cum e grădina asta unde suntem acum. Chişinăul e un oraş mic şi curat. Când am ajuns la Bucureşti, m-au lovit zgomotul, agitaţia şi murdăria. Din nerespect, oamenii aruncă mizeria pe jos, dar şi cuvinte grele, care, nu ştiu de ce, dar nu se evaporă niciodată de la sine… Bucureştiul mi se pare un oraş bolnav, cu rănile în şanţuri, care geme de durere. Iar oamenii sunt surzi. Sau orbi. Deşi vorbesc mult. Până în 2006, când am venit la Bucureşti, aveam informaţii vagi despre ce s-a întâmplat aici, pentru că nu am trăit şi nu m-am format în România, şi habar nu aveam cum a fost viaţa în România în ultimii 30 de ani. Iar după ce m-am mutat, m-am îndepărtat de Basarabia. Lucrurile stau în felul următor: casa mea e acolo unde mă aflu. Pentru că mă implic în viaţa mea de zi cu zi. Şi pot să mă simt oriunde ca acasă. Cum îmi iubesc patria, aşa iubesc întreg pământul, iar ideea de graniţe mi se pare uşor depăşită. Aici, în România, simt sprijinul publicului, simt că sunt dorită. În Chişinău îl mai am doar pe tata, care vine foarte des la Bucureşti. Fratele meu a călătorit toată viaţa lui, iar acum s-a stabilit la Praga.

– Ce ţi-a adus bun Bucureştiul?

Cel mai bun lucru pe care mi l-a adus Bucureştiul, şi România, în general, e publicul meu. Îi simt iubirea. Fiecare concert, fiecare întâlnire cu publicul e un eveniment important, o sărbătoare, pentru că facem schimb de daruri, eu le cânt, ei mă aplaudă. Eu le zâmbesc, ei îmi râd… Probabil, ceea ce dăruiesc prin muzica mea, este primit şi apreciat. Altfel nu-mi explic. Numai că eu sunt o singură persoană care dăruieşte. Dar primesc înapoi de la toţi, adică înzecit, însutit de mult. Şi asta mă inspiră să creez şi să dau şi mai mult. Mie îmi place mult să dăruiesc, mă simt bine cu asta, îmi aduce strălucire în inimă. Asta se vede, cred, din felul în care cânţi sau vorbeşti, până la felul în care faci mâncare şi o aşezi în farfurie. Iubirea e şi acolo, în sendviciul ăla, în frunzuliţa de salată aşezată cu drag.

– Găteşti?

Gătesc, că nu prea am încotro, suntem două de hrănit. Uneori e chestiune de rutină, alteori am mare deschidere şi o fac cu o plăcere deosebită.

– Şi în ce priveşte muzica, ce delicatese ne prepari?

Pregătesc cel de-al doilea album, care se va numi, probabil, „Alexandrina”. În cazul în care se va ivi un cuvânt mai bun, care să reprezinte şi să cuprindă în sensul său cele 20 de cântece care vor fi incluse pe albumul următor, voi schimba denumirea. Vor fi ceva piese orchestrate cu trupa, dar mai multe cântate de mine, la pian. Producătorul muzical al albumului este Silent Strike. Pe album vor fi incluse atât piese din ultimii ani, cât şi piese foarte vechi, care nu au intrat pe primul album, cărora le voi da o altă suflare: „Om de lut”.

După „Formula AS”