Alegători de pripas sau Despre soarta electoratului unionist din RM

 

Se pare că electoratul unionist al Republicii Moldova va fi neglijat la viitoarele alegeri parlamentare. Nimeni nu mai ia în serios cele câteva sute de mii de cetățeni care au votat întotdeauna pentru partidele declarat unioniste sau favorabile Unirii cu România. Câte procente sunt pe acest segment electoral? 10? 15? 20? Mai multe? Nu știe nimeni, întrucât voturile unioniștilor s-au dispersat mereu între formațiunile proromânești, proeuropene și cele pur liberale, de dreapta, implicit prooccidentale, dar fără un program național explicit.

Sigur, grosul electoratului unionist a mers necondiționat pe mâna unor partide ca PPCD sau PL, chiar dacă mulți erau conștienți că nici Iurie Roșca, nici Mihai Ghimpu nu erau ce păreau a fi. Cauza națională era mai însemnată, în ochii acestor alegători, decât ideile și apucăturile liderilor care îi reprezentau. Totuși, cele două formațiuni nu au exploatat fără rest zăcământul unionist. Au existat numeroase partiduțe de buzunar, creaturi obscure și bine controlate de putere și/ sau serviciile de inteligență, care au mimat unionismul și care au furat constant voturi de la frontiști și de la “liberalii” lui Ghimpu.

Dincolo de aceasta, au fost cetățeni care, împărtășind idealul unionist, nu și-au dat principial voturile niciunui partid moldovenesc: nici “unioniștilor”, nici “proeuropenilor”, nici altor partide “de dreapta” simpatizante ale României. Punctul lor de vedere a fost că, în RM, nu există politicieni unioniști fără simbrie. O ipoteză verificată în timp, deși validitatea argumentului nu le poate scuza absenteismul. De asemenea, mulți absenteiști s-au numărat și printre cei care au preferat să voteze Unirea nu cu partidele, ci cu picioarele. Nu știm câte sute de mii de pământeni de-ai noștri s-au mutat în România din 1991 încoace (o cifră mereu aproximată), dar cert e că la parlamentarele organizate de Chișinău participă, în cel mai bun caz, câteva zeci de mii de alegători. O parte dintre ei nu mai deține cărți de identitate moldovenești, alta e, firește, indiferentă, la fel de indiferentă cum ar fi fost dacă ar fi rămas aici, dar ceilalți?

Politicienii moldoveni de azi, cei care contează, cei care au șanse mari de a rămânea sau de a ajunge în Parlament, nu mai privesc la electoratul unionist ca la o pradă ușoară. Nu mai pot concura pentru el așa cum au făcut-o frontiștii și PL-ul: cetățenii unioniști nu se vor lăsa amăgiți a treia oară de lozinci și slogane patriotice fără acoperire. Mai inteligent decât alții pare să opereze, în context, PDM-ul, care promovează deschis o politică de colaborare economică și socială strânsă cu țara vecină. Dar câți unioniști vor crede că democrații sunt, dacă nu proromâni, cel puțin prieteni adevărați ai României și că, în condiții speciale (oricând posibile, dată fiind Transnistria), aceștia ar putea deveni susținători pragmatici ai cauzei naționale? Mai curând îi vedem refugiindu-se în România, cu cățel și (mai ales) purcel, decât formând echipe de sacrificiu și transformând Parlamentul RM în Sfatul Țării II.

Pe de altă parte, Platforma DA a declarat din start că nu vede Unirea ca pe o soluție și că RM are acum alte priorități. Dar și fără declarațiile liderilor PDA, era clar de la bun început că această formațiune este prea eterogenă și urmărește scopuri prea înguste pentru a deveni o preferință a electoratului unionist.

Pe acest fundal, o speranță a unioniștilor era PAS-ul Maiei Sandu. Una foarte slabă și care s-a vaporizat odată cu Congresul PAS din 10 septembrie. Nu este cazul să polemizăm aici cu Maia Sandu. Fire progresistă, în pas cu timpul lumii (diferit de timpul Moldovei postsovietice), Maia Sandu este tipul de politician militant de azi, răspândit mai ales în Occident, idealist și principial, care nu-și dorește cu adevărat puterea și care nu “impune” publicului atât un program concret de acțiuni, cât o imagine, cea unui om politic nou, de impecabilă corectitudine și imaculată moralitate, imagine ce se dovedește, uneori, mai importantă decât lupta politică propriu-zisă, cauza urmărită și rezultatele obținute. Om politic “nou” și “normal”, diferit de predecesorili oportuniști, venali și cinici, un om ca Obama, idealul tuturor laputanilor. În persoana Maiei Sandu nu putem vedea, prin urmare, un adversar politic serios pentru corupții pe care aceasta îi combate – cele 48% de la prezidențiale au o explicație sută la sută conjuncturală –, întrucât, pentru a-i alunga, dumneaei ar trebui să se folosească de armele politicului, deloc imaculate. Lucru pe care liderul PAS nu și-l poate permite, chiar dacă de aceasta va depinde soarta țării. Ne-am fi așteptat totuși, în cazul Maiei Sandu, la mai multă decență față de episodul 1918, episod sensibil care, în sfera politicului, ar trebui abordat cu alte instrumente decât cele oferite de spiritul demistificator și criticist al politologilor ce judecă lumea ca și cum aceasta s-ar fi născut azi.

 

Pe de altă parte, avem partidul nou creat al lui Anatol Șalaru: PUN (Partidul Unității Naționale). Susținut de Traian Băsescu, ales președinte de onoare, PUN pare a fi singura formațiune capabilă să consolideze electoratul unionist al Republicii Moldova și să dea, astfel, un nou impuls mișcării naționale. Adeziunea fostului președinte român, prieten cu fapta și nu doar cu vorba al Basarabiei, precum și agenda explicit unionistă nu garantează însă succesul PUN pe segmentul electoral vizat. Formațiunea în sine nu trezește, deocamdată, suspiciuni – a trecut prea puțin timp de la fondare, iar lupta politică propriu-zisă nu a început încă. Încredere nu inspiră tocmai liderul PUN, exministru al Transporturilor și, apoi, al Apărării în guvernele de coaliție. De asemenea, nu este foarte clară natura relațiilor lui Anatol Șalaru cu actuala guvernare; neelucidate rămân acuzațiile de (mare) corupție pe care i le-a adus presa pe vremea când acesta făcea parte din Guvern. Subțire este și echipa, piesa cea mai tare și atracția electorală numărul unu fiind președintele de onoare.

Nu știu cât de corectă este analiza făcută mai sus; cert e că alegătorii unioniști nu-și mai pot încredința, de azi înainte, aspirațiile niciunui partid și niciunei mișcări politice din RM. Nici PDM, cu toată deschiderea lui față de București, nici PUN, cu tot programul lui național, nici „proeuropenele” PAS sau PDA, declarat neunioniste (ca să nu zic „anti”), nu pot miza pe susținerea, fie și condiționată, a acestor alegători, deși fiecare va încerca, în felul său, să-i momească. Dar numai ca să nu se spună că nu au încercat. Astfel, PDM va afișa grafice cu „realizări concrete” și „viitoare” la Publika TV. PAS și PDA vor afirma că mai importantă este acum eradicarea corupției și integrarea europeană și că, în principiu, nu exclud ideea unui plebiscit în chestiunea Unirii, dar numai după ce vor fi curățate grajdurile lui Augias. PUN va fi unica formațiune care își va lua misiunea în serios, întrucât Unirea e mesajul său electoral exclusiv: Șalaru va flutura efigia Băsescu și se va da, a câta oară, drept marele, dacă nu singurul, luptător pentru cauză.

Nu încape îndoială, o parte din cetățeni se va simți obligată să aleagă între cele câteva rele răul mai mic: unii se vor lăsa înșelați de prietenia lui Plahotniuc cu PSD-ul. Alții vor crede că PAS sau PDA sunt veriga de legătură între ceea ce-și doresc cu adevărat, adică reunificarea, și ceea ce se poate face pentru moment, cu ajutorul partidelor „proeuropene”, pentru a o apropia. Câteva procente își vor risipi voturile pentru PUN, din elementara datorie de a pune mereu ouăle într-un coș/ cuib „unionist”. Mă tem însă că majoritatea, de această dată covârșitoare, a unioniștilor va boicota alegerile.

E o stare de fapt pe care o conștientizăm cu toții, atât noi, cetățenii de rând, cât și politicienii. De aici dezinteresul partidelor cu șanse; de aici sinceritatea Maiei Sandu; de aici senzația de abandon. Niciun partid nu va investi prea mult în acest electorat – prea mare e gradul de risc investițional, prea mici șansele de câștig. Astfel, teatrul politic moldovenesc a mai produs o situație absurdă: alegătorii care știu exact cum se poate ieși din cercul vicios în care ne aflăm din 1991 încoace sunt tocmai cei ce riscă să rămână acum fără reprezentare democratică. Țara are nevoie de ei, statul și politicienii – nu. Nici măcar KGB-ul nu putea spera la un asemenea deznodământ în momentul în care își infiltra primii agenți în mișcarea națională de la Chișinău.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)