Aleg, deci exist

MIRCEA-V.-CIOBANUOmul e un animal politic, atâta timp cât participă la treburile cetăţii, fie şi prin simplu vot. Neimplicându-se, el se autoexilează din cetate (poeţii, din pasa lui Platon, o fac adesea fără regrete). Sau rămâne în ea ca plantă. Fie şi ca trestie gânditoare. Banala întrebare a Cetăţeanului Turmentat („Eu pentru cine votez?”) nu e nici pe departe atât de simplă, ca să ironizăm pe seama ei. Vine un timp când nu poţi adormi dacă nu poţi să (-ţi) răspunzi la această întrebare. În timp ce protagoniştii ţes intrigi şi distribuie viitoare fotolii, cetăţeanul face de gardă, benevol, la porţile cetăţii.

Alegătorul îndrăgostit

Cetăţeanul apără dreptatea, uneori cu înverşunare, pe cont propriu. Andrei Pleşu scria recent pe blogul său cum, pe lângă marea campanie la nivel naţional, „există şi o micro-campanie: vânzoleala privată, anonimă, a diferiţilor suporteri, care îşi apără opţiunile şi inventariază defectele contra-candidaţilor. […] Fiecare crede că are sută la sută dreptate şi că alergătorul lui va câştiga cursa. Sau că ar merita să o câştige… Odată ce a decis cu cine votează, alegătorul devine un îndrăgostit. Nu mai percepe decât nimbul translucid al celui pe care îl susţine, aura lui îngerească. Îi iubeşte cu acelaşi patos calităţile şi defectele, abilităţile şi derapajele. Iar cine nu vede lucrurile ca el e ori orb, ori duşmănos, ori prost, ori manipulat (sau plătit) de propagandiştii «răului»”.

La noi e linişte pe câmpul de bătaie, amorţeală în statele-majore şi rumoare în corturile oştenilor de rând: Ce facem? Pe cine alegem? Ce va fi cu ţara? Propun, pentru început, să ne calmăm. Să stăm strâmb (după cum ni-i situaţia incertă!), dar să judecăm drept. Să nu fim războinici: trebuie să trăim cumva şi după alegeri. Vom avea nevoie de pace în interes postelectoral, ca să creăm coaliţii, să nu avem anticipate la primăvară. În fine, oricine va veni la putere, nimic nu se va schimba esenţial, pentru că nu are de unde. Fiţi calmi în privinţa favoriţilor. Nu-i iubiţi. Dragostea care conduce la ura pentru altcineva e o atracţie patologică, demonică. Scoateţi demonii din voi!

„Alegătorul” agresiv

Nu încetează atacurile la adresa primarului liberal al capitalei: „dezordinea” (creată în context electoral!) de la primărie; „vizita” poliţiei la domiciliul părinţilor primarului; bufonadă cu tentativa de a-l prinde ca şi cum beat la volan. Grosolan făcute, ele aduc puncte electorale primarului. Lumea nu acceptă brutele şi eforturile „oponenţilor” se vor întoarce categoric în favoarea primarului şi în defavoarea celor care organizează atacurile (unii dau vina pe socialişti, alţii pe liberal-democraţi, ai crede că-i o acţiune concertată!).

În scenă mai apare Pozzo, ducându-şi de căpăstru sclavul, marioneta Lucky, dar aici vă las să faceţi asocierile de rigoare. Făcând parte (după Peter Brook) din teatrul sacru, istoria lui Beckett e mai fină, mai profundă şi cu mai multe straturi de semnificaţii. O las pe doamna Guţu să-şi aleagă rolul care i se potriveşte în acest spectacol. Al absurdului, sunt de acord. Dar câtă semnificaţie! Aş presupune, foarte nepoetic, că ne-venirea lui Godot şi plecarea lui Gogo au aceleaşi resorturi regizorale… dar asta ar însemna să distrug misterul.

Pe contrasens, primarul îşi face singur publicitate negativă. O mişcare proastă este istoria cu microbuzele. Eliminate definitiv, apoi parţial, amânând termenul, modificând rutele într-un hal fără de hal (privind harta noilor rute, pasagerii au zis că le-a desenat unul beat), provocând întârzieri la serviciu, aglomerări la staţii, pasageri nemulţumiţi. Care erau problemele? Depăşiri de viteză, maşini în stare tehnică proastă, supraîncărcate, şoferi obraznici, muzică în saloane, accidente. Care a fost soluţia? Schimbarea itinerarelor, ca microbuzele să ocolească centrul oraşului. Atât! De ce prin centrul oraşului pot să treacă maşinile particulare, dar nu pot să circule cele care asigură transportul public? Şi cu ce se fac vinovate alte raioane ale oraşului, ca să suporte insuportabilele microbuze? Primarul şi-a scos durerea de cap, expediind-o la periferii?

Clasa de mijloc

Sunt de acord cu politologul Victor Ciobanu: un punct slab al programelor electorale e lipsa proiectelor de dezvoltare a clasei de mijloc. Atestăm lipsa oricărui interes al politicienilor pentru dezvoltarea clasei de mijloc, a micului business, ca garanţie a unei dezvoltări democratice de durată. Guvernanţii de azi sunt monopolişti până în măduva oaselor. Orice concurenţă, oricât de modestă, fie politică, fie economică, îi alarmează. Nu e bine când principalele forţe politice le reprezintă oamenii de afaceri, care vor să controleze tot ce mişcă. Iar funcţionăraşii aduşi de ei în posturi de răspundere îşi văd „misiunea” în a extorca mită din orice tentativă de dezvoltare a unor afaceri. Ori în a bloca iniţiativele particulare din afara sistemului.

De aici lipsa unor investiţii străine şi a afacerilor cetăţenilor noştri. Iar fără aceşti oameni, drumul nostru european va fi întotdeauna ameninţat de nostalgicii „socialismului dezvoltat”. Iată de ce ecuaţia pe care trebuie s-o rezolve alegătorul e cu multe necunoscute. Pe de o parte, el vrea să nu fie ratată ascensiunea europeană, pe de alta, el e sătul de minciună, corupţie, justiţie selectivă, obedienţă în faţa unor lideri dubioşi, agresivi şi antipatici.

Discut cu un prieten care nu vrea să meargă la vot. Îl conving, cu argumentele de la începutul acestui text. Mă întreabă cu cine să voteze. Îl respect, cum îi respect şi pe cititorii mei, aşa că îl las să decidă singur. Îi propun paleta „europeană”. Nu-l încântă. Îi spun să mai studieze liste, programe, comportamente. Tocmai aici e buba, îmi răspunde: urmăreşte, ascultă, studiază. Şi, pe zi ce trece, se întristează tot mai mult.

Aşteptarea lui Godo şi plecarea lui Estragon

Au devenit un subiect evadările din PLR. Până şi prim-ministrul Leancă, singurul pe care îl auzisem cândva vorbind respectuos despre colegii din alte partide, a intrat în jocul anti-PLR. Or, retragerea susţinerii politice unor persoane numite în funcţie pe criterii politice e o uzanţă. Dacă nişte miniştri sau viceminiştri au – subit – o altă poziţie decât partidul, e normal să plece din guvern şi din partid (anume în această ordine). E o regulă elementară, politică, dar şi a bunului-simţ. Altfel, iese că miniştrii au trădat în favoarea altui partid, care îşi asumă acum menţinerea lor în funcţie.

Dacă liberal-reformatorii ar fi fost nişte duşmani care fac rău ţării, am fi înţeles traseismul, tacit sau zgomotos. Dar transfugii, sfătuiţi că echipa nu prea are şanse, sunt atraşi acolo unde şansele ar fi existat. „Explicaţia” unor alde Bodişteanu, tradusă în limbaj normal, sună astfel: plec din partid, ca să-mi păstrez fotoliul. Iar comentariul său că părăseşte formaţiunea „pentru a nu fi parte a unor jocuri” e al unei marionete: el deja e jucat de cineva.

Ana Guţu se produce deja în afara PLR. Se plânge că din programul PLR ar fi dispărut „și mesajul proromânesc, și mesajul proeuropean, și mesajul pro-NATO (?)”. Speră cumva să le găsească mai pronunţat expuse în PLDM? Aşa cum Marinuţă caută mesajele pro-NATO în PDM!? Doamna Guţu face trimitere la binecunoscuta piesă a lui Beckett: „Toată activitatea (partidului – mvc) s-a redus la… așteptarea lui Godot, adică Ion Sturza. Istoria cu venirea lui Ion Sturza este una trasă la indigo cu (?) piesa lui Samuel Beckett, eminent exponent al teatrului absurdului. Și dacă piesa lui Beckett are valoare literară universală, așteptarea lui Godot simbolizând speranța pentru schimbare, pentru PLR așteptarea lui Ion Sturza a fost letală”. Am aplaudat referinţa culturală. Numai că…

Toată istoria cu aşteptarea lui Godot-Sturza noi o ştiam chiar din gura Anei Guţu. Ea era cea cu aşteptatul prinţului salvator. Şi, exact ca în piesa lui Beckett, intermitent eram încredinţaţi prin această portavoce că iată-iată vine… Lumea refuza aşteptarea (şi mitul), dar doamna Guţu continua să joace piesa: nu vă grăbiţi să plecaţi, vine…! Ce să mai vorbim, între timp, nu numai că Godot nu a venit, ci şi Estragon a plecat, enervat că-l strâng pantofii. Lăsându-l monopolist pe scenă… pe celălalt personaj beckettian: Vladimir. Adică Didi. Adică Vlad.

Bine, în scenă mai apare Pozzo, ducându-şi de căpăstru sclavul, marioneta Lucky, dar aici vă las să faceţi asocierile de rigoare. Făcând parte (după Peter Brook) din teatrul sacru, istoria lui Beckett e mai fină, mai profundă şi cu mai multe straturi de semnificaţii. O las pe doamna Guţu să-şi aleagă rolul care i se potriveşte în acest spectacol. Al absurdului, sunt de acord. Dar câtă semnificaţie! Aş presupune, foarte nepoetic, că ne-venirea lui Godot şi plecarea lui Gogo au aceleaşi resorturi regizorale… dar asta ar însemna să distrug misterul.

Concluzii forţate

Văzând cum liberal-reformatorii sunt atacaţi de colegii de coaliţie (pe care primii i-au salvat de anticipate, asigurându-le gloriosul „parcurs european”!), ce aş deduce? Sunt bătuţi pentru că „nu au şanse”? Să fim serioşi! Dacă nu le-ar avea, ar însemna că – deductiv – nu au nici electorat, de ce ar deranja prezenţa lor în scrutin? Sunt atacaţi pentru că „fură alegătorii” altora? Nici asta nu merge, din motivul expus mai sus. Mai ales că votanţii PLR nu-i vor alege niciodată pe democraţi (m-aş îndoi dacă şi pe liberal-democraţi).

Înseamnă că adevărul e în altă parte: deranjează chiar pericolul venirii lor în parlament, programul şi sloganul („Moldova fără oligarhi”)? Stop! Să însemne oare asta că „oligarhii” sunt chiar în partidele care îi atacă atât de ticălos?
Şi atunci poate ne explică şi nouă liberal-reformatorii victimizaţi: cum să le calificăm noi această tăcere a mieilor?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)