Alchimistul

Dodon se bucură ca un copil, statalitatea e de neclintit, opt din 13 consilieri locali din satul său s-au ridicat în susţinerea acestei construcţii. De înţeles acest entuziasm, nu oricui sistemul îi oferă un milion, pentru a-l dona bisericii, într-un stat unde bătrânii suferă de foame.

Şi frica lui de primarii care au semnat declaraţii de unire e de înţeles, sunt oameni care spun cu voce tare: această schelărie se ţine pe umerii bătrânilor. Tinerii pot alege – pleacă ori rămân, mai putem alege însă şi unirea cu spaţiul de la care am fost desprinşi, un stat ai cărui politicieni poate ar fi gata să ne reprezinte în lipsa elitelor politice locale, ca cei plecaţi să aibă unde reveni.
Greu, greu îi vine lui Dodon să insufle dragostea, patriotismul pentru ceea ce el numeşte ţară. Dar o face cu multă râvnă.
În locul oligarhilor, nu aş lăsa să-mi scape profesionişti ca el, fost pionier, comunist – etape la care a învăţat cum să le insufle cetăţenilor dragostea de Patrie. E mai bine pentru oameni să ştie că lucrează pentru o ţară decât pentru un grup oligarhic. Poporul e mai productiv.
Dodon îşi execută atribuţiile cu abnegaţie. Dacă ar găsi soluţia cum să scapi de sila pentru sistemul care te fură continuu, de la apariţia lui până în prezent, să nu-ţi mai fie silă că sistemul are nevoie de tine doar la alegeri, că Patria e o grupare care te minte, te pradă, dacă eşti talentat, te scuipă, dacă eşti bătrân, îţi întoarce spatele, în fine, dacă ar găsi soluţia, Dodon ar fi de neînlocuit.
Mai are mult de muncit. Uneori funcţia de preşedinte e ca cea de alchimist. Nu e uşor să transformi lutul în aur, ţâra – în Ţară.