Alba Iulia și farmecul poveștilor de odinioară

Pe treptele Catedralei Reîntregirii. În centru – preoteasa Maria și preotul Nicolae Bolea, organizatorii evenimentului

La noi, în casa părintească, s-a vorbit mult de Alba Iulia. În nopțile din Postul Crăciunului, la șezători, tata (născut în 1912 și decedat în 2007) îmbrățișa cu emoție amintirile despre anii lui de cătănie. Ani petrecuți într-o unitate de infanterie din Garnizoana Alba Iulia. Și așa, plecat peste amintiri, povestea despre viața ostășească, despre oamenii și locurile acestui centru spiritual și cultural cu o istorie plină de glorie.

Inima îi tresălta, fața i se lumina când vorbea despre Catedrala Reîntregirii Neamului. „Trecută prin bucurii și dureri, e frumoasă fără asemănare”, zicea el. „Frumoasă ca un Rai și plânsă ca o Doină”,aveam să zic eu recent, stând în fața acestui simbol al unității neamului românesc și ascultând relatarea istoricului Ionela Simona Mircea, muzeograf la Muzeul Național al Unirii.Ce am trăit acolo e greu să redau prin cuvinte. Sentimentele sunt mai presus de cuvânt. Iar cel ce încearcă să descrie un sentiment nu poate fi crezut…

Un vis împlinit nu oricând și nu oricum

Dar pot să vă spun că demult visam să ajung în orașul Marii Uniri. Și iată că Dumnezeu a rânduit să-mi văd visul împlinit nu oricând și nu oricum, ci în anul centenar la un eveniment de suflet. Am reprezentat alături de două doamne preotese, Lucia Cernei și Victoria Marițoi, femeile creștine din Episcopiade Bălți, Mitropolia Basarabiei, la Simpozionul Național „Pentru România Mare, curaj și devoțiune la feminin”.

Am găsit o Alba Iulia pregătindu-se de Marea Sărbătoare,o Alba Iulia parfumatăcu farmec de povești. Povești adevărate ale femeilor românce, care, prin devotament, smerenie și rugăciune,au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri. Au depănat poveștile lor cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Irineu, reprezentantele Societăților Femeilor Ortodoxe din Sibiu, Întorsura Buzăului, Cluj, Caransebeș, Galați, Craiova, Iași, Reghin, Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Oradea…

Femei cu chipuri luminoase, îmbrăcate în port popular, care mi s-au înfățișat ca niște altare de rugă și credință. Din multele istorii prezentate, câteva m-au impresionat în mod deosebit. Maria Popică de la Întorsura Buzăului m-a cucerit prin autenticitatea trăirii și capacitatea de sinteză în expunerea bogatului material despre Regina Maria. Cu sensibilitate estetică s-a apropiat de subiect Monica Iacobescu din Caransebeș, care a conturat povestea Elenei Alistar Romanescu, singura femeie din Sfatul Țării, militant activ pentru unirea Basarabiei cu România. Iar Maria Stanciu din Galați m-a cucerit prin spiritul analitic și expresivitatea limbajului în povestea fascinantă a Elenei Văcărescu, prima femeie membră a Academiei Române.

Despre Elena Văcărescu și dragostea ei fără leac

La simpozion aveam să aflu că Elena Văcărescu a fost strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu, care se trăgea din familia lui Ianachie Văcărescu, sfetnicul care în 15 august1715 a fost decapitat la Constantinopol alături de Sfântul Voievod martir, Constantin Brâncoveanu, și cei patru fii ai săi.

S-a născut în 21 septembrie 1864, la Bucureşti, în familia diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, care era înrudită cu neamuri nobile precum Cantacuzino şi Rosetti. În vremea lui Carol I, Ioan Văcărescu ajunge administrator în Domeniile Statului.Se zice că tatăl ar fi vrut să-și vadă fiica în preajma Reginei Elisabeta și face tot posibilul ca Elena să fie admisă în suita de doamne a Reginei. Se întâmpla în1888, când Elena a revenit la Bucureşti de la Paris pentru a fi domnişoară de onoare la nunta Reginei Elisabeta, cunoscută literar sub pseudonimul Carmen Sylva. Din acest moment a început o relaţie apropiată între ea şi Regină.

Având aceleaşi preocupări literare, Elena a devenit favorita primei doamne a ţării. Se spune că Regina ar fi regăsit în Elena Văcărescu fiica pe care şi-o dorise. Aici Elena l-a cunoscut pe principele Ferdinand, cel care fusese adus la curtea regală şi pregătit pentru a urca pe tron.Nobilul prusac a fost cucerit de farmecul poetei Elena Văcărescu. Între cei dois-a înfiripat iniţial o frumoasă prietenie. Domnișoara Văcărescu a fost cea care l-a iniţiat pe principe în literatura română şi i-a insuflat dragostea pentru poezie.

Ca o floare în primăvară avea să înflorească apoi povestealor de iubire. Îndrăgostiți nebunește, în 1890 se logodesc în secret, fiind  sprijiniți de Regina Elisabeta, careobținuse consimțământul suveranului țării. La ceremonia logodnei, cuvintele Elenei Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină a României, au provocat admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ”…

Dar n-a fost să fie. Relația dintre cei doi aținut doar un an. Carol I, constrâns de Consiliul de Miniștri, atacurile partidelor politice și ale lumii princiare, s-a văzut nevoit să rupă logodna și s-o trimită pe Elena în exil. Peste ani, jurnalul tinerei scriitoare arăta: „Îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu. (…) În clipa despărţirii, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»”.

La despărţire, Elena i-a scris iubitului o tulburătoare scrisoare: „Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump! Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.

A fost la Paris un ambasador al poporului român

Pus în final să aleagă, între tronul României și Elena Văcărescu, Ferdinand a ales să fie rege. Consiliul de Ministri al Romaniei i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verişoara sa de gradul trei. Iar Elena Văcărescu a ținut la jurământul de logodnă. Nu s-a căsătorit niciodată și memoriile ei nu amintesc o altă poveste de dragoste. A rămas în exil, la Paris, până la sfârșitul vieții. Şi-a dedicat viaţa literaturii şi a fost un ambasador al poporului român. A publicat în limba franceză şase volume de versuri, a fost o prezenţă activă şi apreciată în lumea culturală a Parisului. A scris proză, piese de teatru, poezii şi a făcut traduceri. A militat pentru Independenţa României şi pentru realizarea Marii Uniri din 1918.

Aceasta este, pe scurt, una din poveștile de viață, prezentate la Simpozionul Național „Pentru România Mare, curaj și devoțiune la feminin”. Eveniment organizat în chip exemplar de Societatea Femeilor Ortodoxe din Alba Iulia în frunte cu Maria Bolea. Mulțumiri pentru picătura din infinitul clipei de IUBIRE a lui Dumnezeu, ce ni s-a oferit în orașul MARII UNIRI!

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce