Aici Radio Chişinău, este ora… mărturiilor!

AIE, culcarea pe lauri şi testul „Radioteleviziunea Naţională”
(bun de tipar/citit şi pentru Consiliul de Observatori)

Argument

Slavă Domnului că s-au încheiat cele o sută de zile date fiecărui nou Guvern pentru a se aclimatiza şi a-şi stabili priorităţile. Sunt sigură că mai multă lume, care gândeşte şi analizează ceea ce ni se întâmplă, a observat unele stângăcii ale noii guvernări şi a avut îndemnul interior de a spune ce crede, dar n-a prea făcut-o, inclusiv de frica de a nu fi taxată „cârcotaş”, care îi critică „pe ai noştri”. Abordare greşită. O presă ce menajează guvernarea face un rău imens înainte de toate acestei guvernări, care pierde vigilenţa, pulsul societăţii, culcându-se pe lauri. La ce dezastru ne-a adus sloganul mioritic „să nu-i criticăm pe ai noştri!” am văzut în 1993 şi 1999 (2000), când „ai noştri ca brazii”, cu rânza md cât Everestul, au pierdut puterea ca nişte papă-lapte, stimulând (re)venirea în forţă a agrarienilor şi comuniştilor, spre marea nenorocire a acestui popor. Din cauza „alor noştri” stăm de 20 de ani încremeniţi într-o groapă a mizeriei proletare, ratând şansa europeană. Am spus-o unor (foşti) deputaţi încă în seara zilei de 5 iulie 2000 şi o repet, nu comuniştii au fost puternici, ci „ai noştri” slabi, inclusiv de înger, dezbinaţi, egoişti, îngâmfaţi şi avizi.
Nu comuniştii au pus aşa-numita „limbă moldovenească” şi „neutralitatea” în Constituţie, nu doar ei au instaurat abracadabra politică – republica parlamentară de tip occidental într-un stat postsovietic cu mentalitate bananieră, lipsindu-ne de dreptul de a ne alege şeful statului. Comuniştii doar au profitat de gafele şi intrigile „alor noştri”. Cu regret, observ că noii guvernanţi, pentru care am luptat şi eu, n-au învăţat (încă) lecţiile eşecurilor amintite şi nici chiar pe cele ale „revoluţiei” din 1917, când tov. Lenin a ştiut exact pe ce instituţii să pună mâna imediat… Sunt totuşi un om optimist, avem şansa de a îndrepta împreună lucrurile şi acest articol se înscrie în dorinţa de a ajuta, de a corecta, poate, unele greşeli. Important e să nu pierdem timpul preţios şi mai ales, entuziasmul general al societăţii, care e gata să îndure orice, numai să ştie pentru ce, să vadă finalitatea beneficiului public.
Se impunea din start constituirea unei Comisii Internaţionale de Anchetă…
Mărturisesc, nu văd logica unor acţiuni ale Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) şi am în acest sens mai multe nedumeriri, dar voi puncta doar câteva. Încep cu ceea ce ne doare pe toţi, trenarea anchetei privind dramaticele evenimente din 6-7 aprilie 2009 şi consecinţele acestora. Nu pot să înţeleg de ce s-a recurs la crearea unei banale comisii parlamentare (vrei să îngropi o idee, creează o comisie!), în timp ce se impunea din start constituirea, cu sprijinul sau chiar sub egida Consiliului Europei şi a Uniunii Europene, a unei Comisii Internaţionale de Anchetă, care să aibă competenţă, credibilitate şi, evident, putere juridică directă asupra anchetei, nu doar misiunea de a constata şi recomanda. Această Comisie Internaţională de Anchetă urma să fie formată exclusiv din experţi naţionali şi străini: cei mai buni jurişti în materie de drept penal, medici legişti, strategi militari, specialişti în psihologia juridică şi cea a maselor, care să lucreze mână-n mână cu Procuratura Generală, să aibă acces în toate instituţiile şi arhivele statului, să ancheteze procesual pe oricine, indiferent de rang, de imunitate parlamentară sau judecătorească. Asta ar fi fost Comisie, nu glumă! Sunt sigură că am fi avut deja rezultate relevante, inclusiv arestări.
Ce avem, însă, în prezent? Timp pierdut, urme şterse, probe distruse metodic, infractori liberi, care stau liniştiţi în funcţii înalte şi o populaţie pe cale să se dezamăgească în noua clasa politică. Vom vedea că, indiferent de rezultatele investigaţiilor făcute de comisia parlamentară, una dintre părţi (stânga sau dreapta) va declara că e vorba de o „răfuială politică”. Prin urmare, raportul acestei comisii nu va avea credibilitatea dorită şi mă îndoiesc că cineva dintre organizatorii vandalizării instituţiilor statului va ajunge la puşcărie. Se ştie, însă, că o crimă nepedepsită la timp va provoca în lanţ alte crime. Iată de ce, în opinia mea, trebuia formată o Comisie Internaţională fără implicarea politicienilor – părţi interesate, organizatori sau victime ale acelor evenimente. Vă imaginaţi ce „anchetă” fac în această comisie unii dintre arhitecţii diversiunii kgb-iste din 7 aprilie 2009?! Răspuns corect, asigură scurgerea de informaţie şi lichidarea probelor. Află, de exemplu, că şeful comisiei, deputatul Vitalie Nagacevschi trimite o interpelare undeva şi „anchetatorii” sună imediat la instituţia vizată, unde oamenii lor lucrează bine-mersi, neatinşi de nimeni, ca să le dea indicaţie să distrugă exact acel document (probă) căutat de comisie. Şi tot aşa! Să-i dea Domnul curaj şi înţelepciune profesionistului Vitalie Nagacevschi ca să iasă onorabil din această situaţie delicată, dar îi va fi foarte greu. Părerea mea e că s-a ales un drum greşit. Electoratul are, însă, memorie bună. AIE a făcut acuzaţii serioase la adresa puterii comuniste şi a promis alegătorilor să probeze aceste acuzaţii, să tragă la răspundere pe cei care au fraudat masiv alegerile şi au organizat diversiunea din 7 aprilie. Liderii Alianţei trebuie să fie conştienţi că, în lipsa unor rezultate concrete, vor avea soarta carului mare răsturnat de buturuga mică, ceea ce înseamnă că nu au dreptul să piardă nicio zi. Timpul lucrează contra lor.

Radioteleviziunea putea fi reorganizată prin dezmembrare încă în octombrie?
O altă nedumerire pe care o am ţine de audiovizualul public. În opinia mea, o soluţie optimă pentru depăşirea situaţiei actuale putea fi găsită încă în luna octombrie 2009. Legislaţia în vigoare permite (nu interzice) Guvernului, ca proprietar al acestui patrimoniu public, să reorganizeze Instituţia Publică Naţională a Audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova” (Doamne, ce titulatură anapoda!) prin dezmembrare (divizare şi separare). Comisia Guvernului de împărţire a patrimoniului ar fi avut de lucru doar vreo câteva zile, pentru că la actuala Companie „Teleradio-Moldova” doar contabilitatea şi garajele sunt comune, restul e separat. Mari cheltuieli nu se făceau, în schimb, se câştiga timp, calitate, eficienţă şi nu numai… Se revenea, în sfârşit, la titulaturile istorice de Radiodifuziune Naţională şi Televiziune Naţională.
Puterea sovietică a înfiinţat Goskomitet-ul Moldavskoi SSR po televideniiu i radioveşcianiiu nu pentru informarea populaţiei, ci pentru propagandă comunistă şi turmentare de creiere. Din 1991 încoace, la fiecare schimbare de Guvern, noi, cei care am lucrat la Radioteleviziunea Naţională, aşteptam ca aceste două instituţii să devină autonome. Zadarnică aşteptare, nicio guvernare n-a avut acest curaj, toţi împart posturi algoritmice… Cu regret, partidele noastre, indiferent de culoare, şi-au amintit de dreptul la libera exprimare doar atunci când ajungeau în opoziţie. Dumnezeu nu bate, însă, cu băţul. O reformă nefăcută temeinic, la timp, de democraţi, le-a venit ca o mănuşă comuniştilor, întorcându-se ca un bumerang contra democraţilor. Jurnalistul Dumitru Diacov, ca fost înalt demnitar, înţelege foarte bine ce spun. S-a văzut în ce monstru se poate transforma o Radioteleviziune încăpută pe mâna unui partid străin de valorile pluralismului. Era sau nu altă situaţie dacă măcar una dintre aceste instituţii rămânea liberă?!

Testul principal pentru AIE sau ispita cea mare – Radioteleviziunea Naţională
Aştept cu îngrijorare să văd ce se „unelteşte” în privinţa Radioteleviziunii Naţionale. Or, ceea ce se aude în târg, îmi provoacă scârbă şi indignare justificate, dat fiind faptul că sunt primul jurnalist de la Radioteleviziune, care, după (re)venirea comuniştilor la putere, am demisionat în semn de protest faţă de cenzura comunistă. Pentru mine personal anume acesta va fi principalul test de democraţie la care va fi supusă AIE, după care va urma cel al Limbii Române. Aşadar, problema este următoarea: vor rezista componentele AIE ispitei de a comite ingerinţe în activitatea independentă a Consiliului de Observatori? Vor evita „sportul” călcatului prin străchini comuniste cu scopul de a-şi instala indivizi care să corespundă principiului cinic – „prost şi ticălos, dar de-al nostru”?

Ordinul Republicii pentru călăul emisiunii „Focul din vatră”…
Cunoscând unele intrigi din culise privind posibilii „nacialnici”, judecând după ploaia de distincţii căzută înainte de Crăciun peste unii terminatori ai libertăţii presei, nu m-aş grăbi să răspund afirmativ la întrebările de mai sus. În context, ţin să precizez că nu am nimic împotriva distincţiilor de stat pentru publiciştii merituoşi. Din lista celor 12 jurnalişti decoraţi, aş fi dat şi eu cu dragă inimă, dar nu în acest moment politic, Ordinul Republicii pentru cinci dintre aceştia, trei mai puteau aştepta că mai au ceva de învăţat de la primii, iar patru dintre ei făceau un mare serviciu acestui popor, dacă-şi alegeau altă profesie… Oare de ce nu m-a mirat deloc faptul că din listă lipsesc asemenea maeştri ai scrisului, precum Vlad Pohilă, Viorel Mihail, Alecu Reniţă, Vasile Romanciuc, Aurelian Silvestru?!, publicişti, scriitori, care şi-au închinat viaţa Limbii, Culturii Române şi luptei sincere cu comunismul încă pe vremea sovietică, fiind târâţi, hăituiţi, exmatriculaţi de la facultate pentru ideile, lecturile, protestele lor prin beciurile, apartamentele conspirative şi închisorile KGB-ului, umblând ani în şir şomeri şi lipsiţi de o bucată de pâine? Pot doar să-mi închipui ce-au zis aceşti colegi cărturari şi temerari, atunci când au văzut unele nume din lista lui Ghimpu! Bineînţeles că aceşti mari ziarişti, ca victime ale comunismului sovietic, nu puteau încăpea nici în componenţa Comisiei de condamnare a comunismului.

Având în vedere faptul că distincţia Ordinul Republicii a fost dată (şi) călăului meu de către Mihai Ghimpu, în prezent (şi) preşedinte interimar al R. Moldova, mă văd obligată să-i spun o poveste „democratică”, asta pentru împrospătarea memoriei, inclusiv a celei anticomuniste.
În luna noiembrie 2000, când activam la Radio Chişinău, persoana decorată voios şi foarte patriotic de Mihai Ghimpu, numită în continuare Brutus, care îmi era şef, face un demers către preşedintele comunist al Companiei „Teleradio-Moldova”, Iulian Magaleas, ca să fiu înlăturată de la microfonul rubricii „Revista presei”, pentru că, vedeţi dvs, nu prezentam „cum trebu’” gazeta „Comunistul”, care se dorea luată în seamă în vreo şapte minute din cele zece acordate pentru toată presa din RM. Era clar, comuniştii pregăteau teroarea în Radioteleviziune, pentru a o controla din perspectiva alegerilor anului 2001. Brutus ştia deja scenariul diabolic.

„Încă nu i-ai închis gura mucoasei celea de la „Focul din vatră”?!
Tot în noiembrie 2000, pe holul Parlamentului, şeful tovarăşilor se revolta, întrebându-l pe tov. său Magaleas: „Încă nu i-ai închis gura mucoasei celea de la „Focul din vatră”?!”. Câţiva deputaţi, martori ai acestei indicaţii „elegante”, mi-au transmis aceste cuvinte „înduioşătoare” şi m-au îndemnat să mă întăresc moral şi psihologic că zile negre mă aşteaptă.

La 18 noiembrie 2000, fără a mi se prezenta vreun motiv sau ordin în scris, Brutus interzice difuzarea la Radio Chişinău a emisiunii mele „Focul din vatră”, primul şi singurul program de după 1940 dedicat diasporei româneşti, dar în special, celor originari din actuala R. Moldova, Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei, moldovenilor de până la Bug şi din toată fosta URSS.
Dacă îşi mai aminteşte românul Mihai Ghimpu, era emisiunea cu cel mai mare rating la Radio Chişinău. Prin urmare, nu era suprimată pentru neprofesionalism. Am fost lăsată singură împotriva tuturor, tovarăşii crezând că voi ceda. Dar asta m-a mobilizat şi mai mult. Am făcut demersuri la Parlament şi CCA. Câteva săptămâni în şir au apărut zeci de articole de atitudine din partea ascultătorilor, colegilor din presa scrisă, scriitorilor (vezi presa naţională din 20.XI până la 31-XII-2000). CCA-ul era atunci, ca şi acum, foarte „curajos”, scriindu-mi că-i treabă internă a TRM. În schimb, parlamentarii democraţi, mobilizaţi de preşedintele Comisiei cultură, ştiinţă şi mass-media, acad. Gheorghe Duca, n-au tolerat această fărădelege şi, printr-o hotărâre specială, au dispus repunerea pe post a emisiunii „Focul din vatră”.

O emisiune „Focul din vatră” era apreciată în batjocură cu 5 lei…
Pentru Brutus Parlamentul nu era, însă, autoritate, kompartia conta. În următoarele două luni mi s-au creat condiţii infernale de lucru. Pe de o parte, emisiunile mi se cenzurau, ciopârţeau şi numai Dumnezeu ştie cum de mai ajungea ceva bun pentru ascultătorii finali. Pe de altă parte, eram pedepsită financiar ca să cedez şi să plec din Radio. În timp ce Brutus primea câte 8-10 mii de lei, mie mi se dădea lunar între 165-200 de lei. O emisiune de o oră, cu cele mai mari personalităţi româneşti de la noi şi din lume, a ajuns să fie apreciată în batjocură cu 5 lei, dar n-am cedat nimic din convingerile pe care le am de la tata, chiar dacă ulterior, am plătit vreo doi ani datoriile pe care le acumulasem pentru strictul necesar.

Ion Vatamanu, Lida Istrati, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – „agenţi electorali” în 2001
La 24 februarie 2001, sâmbătă, înainte de alegerile parlamentare, Brutus interzice din nou emisiunea „Focul din vatră”, acuzându-mă că fac „agitaţie electorală”. Iată, stimaţi cititori, cine erau „agitatorii electorali” în viziunea călăului meu, blajinii trecuţi la Domnul: Pan Halippa, Valeriu Cupcea, Dumitru Caraciobanu, Maria Drăgan, Nicolae Costin, Ion Vatamanu, Lida Istrati, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Lucia Purice, Natalia, mama lui Ilie Ilaşcu, Veniamin Apostol. Dumnezeu să-i odihnească!


Puţini am fost, mulţi am rămas…
La 28 februarie 2001, am difuzat oficial o declaraţie contra cenzurii comuniste. Declaraţia se încheia astfel: „interzic să mi se folosească vocea, interviurile şi emisiunile din Fonoteca de Aur până la apusul guvernării comuniste”. Singurul jurnalist de la Radio Chişinău, care a avut curajul să semneze împreună cu mine această Declaraţie a fost colega cu care realizam emisiunea, Margareta Petrache, fiica regretatului preot al neamului, Vasile Petrache. Până în anul 2004, Brutus, trecut pe faţă în barca beneficiilor comuniste, a concediat alţi zeci de colegi, unii dintre care umblă şi azi fără serviciu, alţii, jurnalişti profesionişti, au plecat să „dădăcească” Europa.
La 24 decembrie 2009, după „apusul guvernării comuniste”, Mihai Ghimpu întâiul, român de naţionalitate, oferă cu satisfacţie Ordinul Republicii călăului meu şi al altor zeci de jurnalişti – Brutus. Asta da românism şi demnitate naţională! Oare ce-aţi zice şi ce aţi simţi în suflet, domnule Mihai Ghimpu, dacă, prin absurd, s-ar găsi pe viitor un preşedinte care i-ar decora cu Ordinul Republicii pe toţi călăii, kgb-iştii şi turnătorii Grupului Usatiuc-Bulgăr, membrii căruia au fost osândiţi pentru Idealul Unirii şi Limba Română?! Nu-i aşa că v-aţi îngrozi şi aţi protesta?! Atunci de ce nu vă gândiţi la sufletul şi demnitatea de om ale altora, care nu-s eroi, dar sunt oameni vii, care văd cum se falsifică istoria în ochii lor, cum se răstoarnă scara de valori şi se calcă în picioare cele mai sfinte lucruri?!

Brutus e un fenomen foarte răspândit şi periculos…
Precum observaţi, nu am dat numele adevărat al lui Brutus, pentru că nu acesta a fost scopul. Brutus este un fenomen foarte răspândit şi periculos, pe care am dorit să-l scot în evidenţă: omul mediocru, profitor, făţarnic, şmecher, mincinos, fricos, gata să vândă şi să trădeze pe oricine pentru un blid de linte, un post sau o medalie. Aşa i-a trădat pe toţi şi o va face şi cu cei din AIE, dacă nu vor trage concluzii. Prin gestul său, dl Mihai Ghimpu a dat un exemplu foarte prost societăţii, demonstrând că poţi fi ticălos, coadă de topor, poţi călca în picioare valorile umane sfinte, poţi fura şi trăda, că nimeni nu te va pedepsi, dimpotrivă, te va răsplăti cu o distincţie de stat. Unde-ajungem cu o asemenea mentalitate?!

Să nu admitem schimbarea unei dictaturi pe alta!
Mă bucur că avem, în sfârşit, un Consiliu de Observatori cu o majoritate de profesionişti şi oameni cu demnitate, cel puţin aşa îi cunosc eu, care au demonstrat de-a lungul anilor că ştiu să-şi facă meseria cu pricepere şi curaj. Ştiu, nu le va fi uşor să reziste sunetelor de telefon, „sugestiilor” directe sau indirecte, dar îi rog să se întărească şi să facă aşa cum le dictează conştiinţa ca să ducem la un bun sfârşit reforma Radioteleviziunii Naţionale, aşa încât niciun regim politic să nu mai aibă pârghii de intervenţie în politica editorială a acestei importante instituţii publice. Să nu admitem schimbarea unei dictaturi pe alta!

Şedinţa decisivă a Consiliului de Observatori poate fi transmisă în direct la Radio şi TV…
În context, ca un bun cunoscător al „bucătăriei” de la Telecentru, vin cu unele propuneri, care s-ar putea să facă mai transparentă şedinţa decisivă a CO, în care vor fi aleşi cei trei manageri ai Radioteleviziunii. Această şedinţă ar putea fi organizată în cel mai mare studio al Televiziunii, cu participarea concurenţilor, a echipelor de creaţie de la RadioTV şi a colegilor din presa scrisă în calitate de spectatori, care să aibă microfoane în sală şi, alături de CO-juriu, să poată pune întrebări aspiranţilor la cele trei funcţii. Şedinţa, programată din timp (de dorit într-o vineri după-amiază sau poate chiar sâmbătă), să fie transmisă în direct la Radio şi TV, pentru că aceste instrumente vă stau la îndemână şi nu presupun cheltuieli suplimentare. Veţi vedea că până şi reacţia colegilor-spectatori din studio va arăta cine este respectat şi aşteptat acolo în calitate de preşedinte sau directori generali şi cine nu. Cei din AIE trebuie să fie primii interesaţi în organizarea acestei transmisiuni live, ca să nu fie acuzaţi de aranjamente de culise.
Părerea mea e că pe viitor, în procesul de modificare a Codului Audiovizualului, urmează să analizăm posibilitatea ca directorii generali de la Radioteleviziunea Naţională şi Televiziunea Naţională (divizate) să poată fi aleşi de colectivele de muncă, adică de colegi, curmând astfel tradiţia politicienilor de a propulsa în aceste funcţii „politruci”.

Un trio de creaţie: Efim Josanu – preşedinte, Arcadie Gherasim – TV, Ion Bunduchi – Radio
Îmi pare rău că presa noastră nu dezbate subiectul Radioteleviziunii Naţionale, care este unul extrem de important pentru RM. Subiectul ne priveşte direct şi a-l ignora înseamnă a fi de acord cu ceea ce ne va pregăti cineva pe la vreun restaurant sau la o vânătoare.
Îmi asum riscul de a sparge tăcerea. În opinia mea, la această etapă istorică, este demn de a ocupa aceste funcţii următorul trio de creaţie, capabil să facă o echipă pragmatică şi eficientă: Efim Josanu – preşedinte al Radioteleviziunii Naţionale (insist asupra revenirii la această titulatură firească), Arcadie Gherasim – director general al Televiziunii Naţionale, Ion Bunduchi – director general al Radiodifuziunii Naţionale. De ce? Toţi trei au lucrat în aceste instituţii, sunt, indiscutabil, profesionişti, specializaţi în domeniu. Toţi trei au lăsat un nume bun în mediul colegilor de acolo şi, deci, au probitate morală şi autoritate ca personalitate să se întoarcă la Radioteleviziune. Toţi trei cunosc oamenii de acolo şi „bucătăria”, ceea ce înseamnă că vor intra direct în pâine. Altor persoane, care nu au lucrat acolo, oricât de bune ar fi, le va trebui cel puţin jumătate de an să se aclimatizeze, iar pentru R. Moldova jumătate de an înseamnă un destin istoric. Toţi trei au experienţă administrativă, demnitate profesională şi naţională, sunt principiali, hotărâţi în luarea deciziilor, energici, sociabili, fără apartenenţă partinică şi ceea ce mi se pare important pentru un conducător, toţi trei au simţul umorului fin, care, în condiţiile muncii extrem de tensionate de la RadioTV, vine ca un balsam peste situaţiile de conflict. Încă un element relevant mi se pare faptul că niciunul dintre cei trei nu a intrat în atenţia Ordinului Republicii al lui Moş Crăciun, ceea ce face datele problemei mai simple. Efim Josanu este jurnalist, scriitor, fost preşedinte al Comitetului Naţional Olimpic. Arcadie Gherasim este jurnalist, profesor universitar, fost director general al Televiziunii Naţionale. Ion Bunduchi este jurnalist, profesor universitar, fost director al Radio Antena C, director executiv APEL.
Nu cunosc ce planuri au aceşti distinşi colegi, dar îi încurajez să-şi depună dosarele la CO, pentru că, în calitatea lor de foşti angajaţi la RadioTV, au cel puţin trei obligaţii de ordin moral: să finalizeze reformarea Radioteleviziunii Naţionale, începută în 1990 şi să scoată audiovizualul public de sub cizma politicului; să aducă înapoi colegii noştri profesionişti, inclusiv pe cei de peste hotare, care au fost prigoniţi şi concediaţi abuziv, pe criterii politice; să recâştige încrederea oamenilor şi să reabiliteze imaginea grav şifonată a instituţiei Radioteleviziunii Naţionale în ochii societăţii.
Sigur că sunt şi alţi colegi profesionişti, foşti angajaţi ai Radioteleviziunii Naţionale, care au dreptul moral să revină sau să vină în fruntea acestei instituţii, precum ar fi: Alexandru Dorogan, Petru Bogatu, Larisa Manole, Constantin Marin, Constantin Rotaru (care, spre deosebire de Valeriu Frumusachi, a preferat să-şi dea demisia din CCA, decât să voteze contra TVR1). În opinia mea, aceşti colegi plus Vlad Ţurcanu, cu experienţa lor, ar fi mai potriviţi pentru noua componenţă CCA, ca să facă, în sfârşit, ordine în spaţiul informaţional al RM.
Îndemn toţi colegii să-şi dea cu părerea în privinţa candidaturilor propuse de mine, să propună, la rândul lor, alte candidaturi, cu argumentele de rigoare, astfel încât să-i punem în valoare pe cei mai buni şi mai merituoşi jurnalişti. Întotdeauna am fost de părerea că politicienii au interesele lor, iar noi, jurnaliştii, trebuie să ne vedem de apărarea intereselor noastre. De această dată, nu mai avem dreptul să greşim. Avante, (con)fraţi de condei!

Luminiţa Dumbrăveanu,
jurnalist, scriitor,
redactor-prezentator la Radioteleviziunea Naţională (1991-2001)
The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)