„Aici, nimeni nu moare de foame”

Caracuşenii  Vechi, Briceni, pare pustiu, numai măturile spânzurate de garduri şi porţi, strategie locală de marketing, sunt semne că gospodarii sunt acasă și nu dorm

Case mari, garduri impunătoare, grădini pline cu flori, una mai făloasă decât alta arată gospodăriile din nordul R. Moldova. Pe uliţele satelor prinzi rar câte un om în ziua mare, toţi lucrează undeva prin spatele caselor, prin întreprinderile pe care le au deschise, pe câmpuri. E o diferenţă evidentă între localităţile din nord şi cele din centru şi sudul republicii. Martori suntem că moldovenii sunt muncitori cu toţii, dar nu fiecare se bucură în aceeaşi măsură de roadele ostenelii lor.

Nadejda Roşcovanu

În una dintre aceste localităţi, Caracușenii Vechi, sat cu o populație de peste 4.200 de oameni, locuitorii s-au orientat rapid în schimbările de după destrămarea URSS, nu au așteptat să le pună cineva în traistă. Astăzi, caracușenenii cresc şi vând răsad, flori, puieți de pomi fructiferi și brazi, murături pe care le exportă în Rusia, țin livezi sau cresc fasole pe care o vând în post la Chișinău. Au înmulțit numărul tractoarelor în sat, care ajung acum la 450 de unități și au redus considerabil numărul vacilor, fiindcă acestea îi țin dependenți de gospodărie. Cu orice nu s-ar ocupa acești oameni muncitori, la orice afacere nu ar renunța în favoarea altei ocupaţii mai profitabile, caracușenenii nu se leapădă de crescut mălai și confecționatul măturilor, îndeletniciri rămase din străbuni.

Drumul măturilor

Caracuşenii Vechi pare pustiu, numai măturile spânzurate de garduri şi porţi, strategie locală de marketing, sunt semn că gospodarii sunt acasă și nu dorm, dar sunt în așteptare de cumpărători. Ici colo, pe praguri se iveşte câte-o suflare, care dispare la fel cum a apărut. În curtea unei locuințe bătrânești cam neîngrijite, un cuplu se întrece la cusut mături. Sunt veniți aici din alt sat ca să-și câștige existența și sunt chiriaşi în această gospodărie. Mâinile bărbătești ale Tatianei le întrec pe cele ale partenerului său, Serghei, cu o viteză de vreo 50 de mături/zi. Aşa se măsoară munca în această afacere, pe unitate: doi lei de legat, alţi doi lei de cusut. Femeii îi umblă degetele harnice maşinal, zilnic, reuşeşte să coase vreo 200 de mături. Odată terminate, măturile sunt vândute de către angajatorii săi cu 18-20 de lei bucata în Rusia, Belarus sau Ucraina. E grea și murdară munca la prelucrarea mălaiului şi confecționarea măturilor, dar e mai plătită ca cea pe câmp, zice bărbatul. „Avem de lucru anul împrejur aici, la făcut mături”, conchide Tatiana, în timp ce acul ţigănesc din mâna ei împunge iute mănunchiul de sorg legat.
Mă apropii de altă casă cu o mătură spânzurată de gard, unde un tânăr se grăbeşte să iasă pe poartă. Îmi povesteşte fugitiv că în familia sa, de când se ţine minte, creşterea mălaiului a fost o ocupaţie de bază, pentru bunici, dar şi părinţi. Acum, după serviciu şi Ion îşi dedică timpul acestei afaceri, fiindcă din salariul de bugetar nu supravieţuieşte, spune el. Tânărul îmi povesteşte că de când s-au destrămat colhozurile şi părinţii au rămas fără serviciu, pe cotele de pământ care le-au revenit, au plantat totdeauna mălai. Confecţionarea măturilor le-a asigurat existenţa. Au muncit mult părinţii făcând mături, ca să-şi crească cei doi copii, apoi să-i întreţină şi la studii. Muncesc şi acum, fiindcă au deja alte nevoi.

Aici nu se moare de foame

„La noi, nimeni nu îngheață de frig și nu moare de foame”, afirmă primarul satului, Gheorghe Lungu, care spune că deși există în sat un centru comunitar cu o cantină socială, aceasta duce lipsă de beneficiari. Fiindcă, adaugă primarul, datorită mălaiului până și cei mai neajutorați se descurcă cu greutățile vieții, mor de foame numai cei cărora nu le-a plăcut niciodată munca. Cu 12 ani în urmă, povesteşte Gheorghe Lungu cu mult entuziasm despre consătenii săi, când au început gazificarea localităţii, chiar şi bunicuţele văduve au făcut şi vândut mături şi şi-au gazificat locuinţa. Primarul care ocupă această funcţie de 28 de ani cunoaşte foarte bine viaţa oamenilor din sat şi ocupaţia lor cu mături. Spune că acestea sunt mai nou exportate şi în ţări europene, iar mălaiul curăţat se vinde bine în Turcia. „Chiar dacă nu este costisitoare, afacerea cu mături este o muncă foarte grea şi murdară, de aceea fiecare familie știe cât poate duce și seamănă sorgul pe măsura capacităţilor sale. Nu câștigă mult din această ocupaţie casnică dar, pe lângă alte îndeletniciri, caracuşenenii îşi îndestulează viaţa muncind la ei acasă”, zice primarul, afirmând că din localitatea pe care o conduce doar vreo 10% din populație a plecat peste hotare.

Cu toate acestea, descopăr că şi în acest sat s-a redus considerabil numărul elevilor la şcoală, deoarece, argumentează conducătorul localităţii, tinerii preferă să rămână după studii să-şi întemeieze familii şi să locuiască în capitală.

„Orice nu ar face, caracuşenenii nu renunţă la mături”, râde liderul satului. Ba mai mult, au molipsit şi satele din jur. „Dacă vezi vreo mătură la o poartă într-un sat vecin, să ştii că pe acolo trăieşte cineva din Caracuşenii Vechi”, glumeşte Gheorghe Lungu.

The following two tabs change content below.