„Aici găsiţi o sinteză a fenomenului comunismului est-european”

Cercetările la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet continuă

Rămăşiţele pământeşti ale elitelor intelectuale ale României, care prezentau un pericol pentru autorităţile comuniste, încarcerate şi exterminate la fosta închisoare de la Sighet, transformată în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, încă mai zac în uitare în cimitirele „fără morminte” din  Sighetu Marmaţiei.

Angelina Olaru

Deşi tentativele istoricilor români de a descoperi osemintele martirilor au eşuat din lipsă de probe în repetate rânduri, unele voci ale comunităţii ştiinţifice susţin că va veni ziua aflării acestora, pentru a li se da cinstea cuvenită. Robert Furtoş, muzeograf în cadrul Memorialului de la Sighet, a oferit, în context, un interviu pentru JURNAL.

Osemintele foştilor deţinuţi politici din anii `50 încă nu au fost descoperite

– Stimate domnule Robert Furtoş, cât interes prezintă acest muzeu pentru tinerii din România, dar şi din Europa, în general?

Memorialul de la Sighet reprezintă un loc de păstrare şi de transmitere a memoriei  celor care au suferit în perioada comunistă, pentru ca tânăra generaţie să înţeleagă mult mai mult decât se spune în manualele de istorie despre atrocităţile comunismului în România. Sunt anumite săli şi despre Basarabia din perioada comunistă. Aici găsiţi, în general, o sinteză a fenomenului comunismului est-european. E emoţionant că tânăra generaţie e încă interesată să afle trecutul, adică să înveţe despre cei care şi-au dat viaţa pentru valorile lor. De cele mai multe ori, copiii au ocazia să şi întâlnească supravieţuitori ai ororilor petrecute în timpul comunismului. Au ocazia să audă mărturiile acestora şi să înţeleagă în profunzime însemnătatea acestui loc.

– Elitele României exterminate la Sighet încă nu au morminte. La ce etapă se află cercetările referitoare la descoperirea osemintelor unor personalităţi istorice de prim-plan?

În 2006, au avut loc două campanii de săpături la Cimitirul săracilor, unde erau aruncate cadavrele eroilor, săpături conduse de Marius Oprea, în acel moment preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. El a încercat să caute osemintele lui Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc în perioada interbelică şi fost prim-ministru al României, însă fără succes. În timpul campaniilor de săpături, nu s-a găsit nimic concret care să ducă la vreun rezultat în privinţa descoperirilor. Desigur, acolo unde se sapă, se găsesc oseminte şi în secţiunile trasate nu au fost descoperiţi foştii deţinuţi politici din anii `50 de la Sighet. După părerea mea, nu avem şanse mari, pentru că este extrem de dificil într-un cimitir de mii de morminte, unde s-au efectuat înhumări mai bine de o sută de ani. Şi fără a se cunoaşte perimetrele zonelor exacte.

Campaniile de identificare a unor personalităţi au eşuat

Volumul „Basarabia şi ministrul întregitor Daniel Ciugureanu”, semnat de dr. istoric Nuţu Roşca, şi lucrarea „Daniel Ciugureanu, un prim-ministru al neamului nostru şi al neamurilor mele”, semnat de scriitorul Efim Tarlapan, în premieră, scot la lumină destinul martirului nostru de la Sighet, misterele morţii căruia încă nu au fost elucidate. Urmaşii din Basarabia ai ilustrei personalităţi deja pun problema unor eventuale deshumări la Sighet, în vederea descoperirii  osemintelor  lui Daniel Ciugureanu.  Conform lui Nuţu  Roşca, acesta ar fi fost arestat în Bucureşti şi asasinat în drum spre închisoarea Sighet, existând chiar şi acte evidente în această privinţă. Sunt posibile astfel de investigaţii?

Au fost în total 53 de personalităţi ale României interbelice care au murit la Sighet! Din punctul de vedere al instituţiei noastre, această investigaţie nu-şi are rostul, atâta vreme cât nu avem elemente ce ar permite o identificare. Dacă nu avem documente sau mărturii clare că osemintele eroului ar putea fi în într-un loc anume, nu are rost să le căutăm, pentru că acţiunea ar fi sortită eşecului. Aceeaşi problemă e şi cu Gheorghe Brătianu, un mare istoric al românilor, care a murit la Sighet; Constantin Argetoianu, un alt fost prim-ministru al României; Dinu Brătianu, ultimul preşedinte al PNL. La fel e şi cu tragedia a patru episcopi catolici, morţi în perioada 1950-1955.

Precum spuneam, campaniile de identificare a unor personalităţi au eşuat, pentru că oriunde sapi, găseşti oseminte de femei, de copii, deoarece în oraş a fost un spital de boli psihice pentru copii, îngropaţi tot acolo.

În privinţa versiunii de asasinare a lui Daniel Ciugureanu. Din informaţiile pe care le avem noi, el a decedat pe drum, de la Bucureşti spre puşcăria de la Sighet. Nu avem mărturii clare că ar fi fost ucis. Profesorul Constantin Giurescu, care a fost în dubă cu el, a povestit că lui Daniel Ciugureanu i s-a făcut rău şi a făcut un atac de congestie cerebrală şi ar fi murit pe drum spre puşcărie. Din puţinele acte pe care le avem, când au fost aduşi foştii demnitari, arestaţi în noaptea din 5 spre 6 mai 1950, ei au fost însoţiţi de nişte tabele, în dreptul numelui fiecărui deţinut, era trecută celula în care trebuia să fie încarcerat. În cazul lui Daniel Ciugureanu, în dreptul numelui său este trecut semnul crucii, însemnând că a murit.

 

 

Misterele morţii prim-ministrului întregitor al Basarabiei, încă neelucidate

 

 

– Credeţi că este un argument incontestabil că Daniel Ciugureanu nu a fost asasinat?

 

Comandantul închisorii de la Sighet, Vasile Ciolpan, a fost anchetat în anul 1955 de către superiorii săi. Întrebat despre locurile unde au fost îngropaţi cei care au murit la închisoare, el a povestit că atunci când au venit dubele cu deţinuţii politici, unul dintre ei era deja mort, anume Daniel Ciugureanu. Atunci l-a întrebat pe şeful Securităţii din Sighet, Marin Jianu, care era şi ministru adjunct de Interne în perioada respectivă în România, cum să procedeze cu trupul lui Daniel Ciugureanu. Atunci Ciolpan i-ar fi spus să-l înhumeze într-un cimitir, anume într-un loc secret. Oraşul Sighetu Marmaţiei are patru cimitire şi nu se ştie exact în care dintre acestea se află rămăşiţele pământeşti ale lui Daniel Ciugureanu!

 

Pe la jumătatea anului 1952, acelaşi Vasile Ciolpan povestea că ei îngropau într-unul din cimitirele oraşului, noaptea, pe cei care mureau în penitenciar şi gropile erau făcute pe ascuns. Totuşi, erau oameni care mai puteau observa acele crime. Atunci el a cerut şefului Securităţii de la Sighet să indice un loc mai ascuns unde să-i îngroape. S-a ajuns că la mijlocul anului ’52 cei care au murit aici să fie îngropaţi într-un cimitir care era la marginea oraşului, pe care localnicii îl numesc Cimitir al Săracilor. Abia de la jumătatea anului ’52, dacă dăm crezare mărturisirii  lui Ciolpan, au fost îngropaţi la Cearda, la Cimitirul Săracilor, unde este o troiţă pentru D. Ciugureanu.

 

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

 

„Memorialul de la Sighet a fost gândit şi iniţiat încă din 1992 de către preşedinta de la acea dată a Alianţei Civice, Ana Blandiana, şi realizat în următorul deceniu împreună cu Romulus Rusan şi o prestigioasă echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri. În ianuarie 1993, Ana Blandiana a predat proiectul Memorialului la Consiliul Europei. După ce două delegaţii de experţi au vizitat Sighetul, Consiliul Europei a întocmit, în 1995, un studiu-raport şi a luat Memorialul sub egida sa. În 1998, Consiliul Europei aşază Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.”

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

„Penitenciarul era considerat „unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de „colonia Dunărea”, dar era, în realitate, un loc de exterminare a elitelor ţării şi, în acelaşi timp, un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” şi „sura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.”

FOTO legende:

Robert Furtoş, muzeograf în cadrul Memorialului de la Sighet

Grupul de pelerini basarabeni la cimitirul „fără morminte”

Memorialul de la Sighet, interior

 

The following two tabs change content below.