Ah, amintirile!… Vai, amintirile!..

Copiii despre tatăl lor. Şapte ani fără Vasile Vasilache

Vasilache_002a

Primăvara anului 1960. Chişinău, str. Krasnoarmeiskaia 15, astăzi Valea Dicescu. De la stânga la dreapta: Valeriu, Liza şi Victor Vasilache. Foto din arhiva familiei

 

Duioase, calde, fericite, frumoase, luminoase, hazlii…
Amare, dureroase, dramatice, penibile, ruşinoase, zguduitoare…
Copilăreşti, inutile, mărunte, neînsemnate, umile…

Nesfârșite sunt șirurile astea de cuvinte-fire din care se țese cu voie sau fără de voie zestrea existenţială a fiecărui om. Zestre așezată cu grijă sau aruncată de-a valma într-un soi de cufăr de amintiri ce ne va însoţi nelipsit în peregrinările noastre prin valea plângerii. Unii nu împărţesc cu nimeni această avuție, și o iau cu ei în mormânt; alții, mai mărinimoși și plini de har, o scot în priveala lumii întru desfăt și învățământ. Și atunci ne îmbucurăm de Amintirile… lui Ion Creangă, de Memoriile lui Casanova, de anume fărâme din Eseuri-le lui Montaigne etc.

Neștiute sunt căile… amintirilor.

2007, Franța, un cătun la vreo 60 km de Paris, spre miază-zi. Salahoresc de bună voie și nesilit de nimeni la renovarea unei case, solide ca o fortăreață, odinioară pesemne căminul unei familii de fermieri înstăriţi. Prietenii mei francezi vor să amenajeze în podul casei, unul foarte înalt și spațios, o mansardă cu câteva camere. Dar mai întâi de toate trebuie să-l eliberăm de sodomul de lucruri și hârtii grămădite acolo de sute de ani. Poate că aș fi făcut așa cum o facem noi acasă: să scăpăm cât mai repede de lucrurile ce ni se par de prisos și fără de vreun folos previzibil. Iau o ladă cu hârtii și mă pornesc s-o cobor jos, în curte, de unde urma să transportăm cu o camionetă totului-tot la un centru de colectare a deșeurilor. La un moment dat, ochii mi se opresc pe o scrijelitură făcută pe ușa de la ieșirea din pod: „Parti pour la guerre d’Algérie”, data (pe care n-am reținut-o) și anul 1830. Pe loc mi s-a înfiripat în fața ochilor un soldat francez în echipamentul lui de campanie cunoscut după gravurile din epoca războaielor coloniale purtate de Franța prin Africa în sec. XIX. După acest declic, pun lada jos și încep să mă uit prin hârtii. Sunt acte de vânzări-cumpărări, chitanțe, tot felul de dovezi, scrisori de familie, anunțuri de căsătorie, de nașteri, de decese și câte altele. Încet-încet, proprietarii de odinioară prind contururi, iar casa viață. Furat de acele mărturii-amintiri ale unei case și ale generațiilor ce au însuflețit-o, cine știe cât aș mai fi stat să le răsfoiesc acolo. Într-un răstimp, aud că stăpânul mă strigă de jos întrebându-mă dacă am cumva nevoie de ajutor. Bate şaua ca să priceapă iapa. Camioneta era închiriată cu ora, și atunci, vorba francezului, le temps c’est de l’argent.

Abia atunci înţeles-am adevăratele bucurii de care pomeneau unii mari scriitori francezi că le-au trăit în podul casei părintești sau cel al (stră)bunicilor. În podul casei străbunicilor mei, copleși fiind, unde ne plăcea să ne ascundem, am văzut doar unelte agricole și tot felul de scule trebuincioase într-o gospodărie de țăran: ciururi, darace, o mașină de dezghiocat știuleții, o râşniţă, tot felul de foarfeci, saci cu lână de oi, grămezi de știuleți, saci cu grâu, și cred că încă multe altele al căror rost nu-l știam și astfel nu mi le mai amintesc. Două poduri de casă, două civilizații. De aici, din discrepanţa asta, poate, și titlul unei cărți de-a tatei: Verzi suntem, verzi…

Într-o zi de aduceri-aminte în sânul familiei noastre mari – ceasuri de mare veselie (azi îmi apar ca cele mai fericite din viață, le trăiam în desăvârşită comuniune), căci ne plăcea să le povestim pe cele cu pățanii hazlii –, brusc erupse din subconștientul meu cea dintâi amintire.

Vasilache_004a

4 iulie 2006, în curtea casei de pe str. Şciusev 78, de ziua aniversării a 80-a a scriitorului Vasile Vasilache. Patru generaţii: Vasile, Victor, Mihai şi Cezar Vasilache

 

Cer posomorât. Un bărbat mă ține în brațe. Îi văd profilul, care însă nu-mi spune nimic. Multă lume în jurul meu plânge în hohote. Pe dinaintea ochilor mi se perindă dudul cel mare din curtea noastră. De undeva de departe vine răsunetul aramei sacre.

Era primăvara lui ’53. Murise tătuca Stalin. Aveam, s-auzi și să nu crezi, aproape doi ani. Sora Lida, mai mare cu patru ani, aduce desluşiri. Ea stătea atunci în pridvor. Mai multe rude și mahalagii veniseră la tata, că de! era învățător și ar fi fost în stare să-i lămurească cumva ce-ar putea să urmeze. Tata însă era la școală. Așa că, după o vreme, s-au împrăștiat… Azi percep acea amintire ca pe o realitate a-reală.

După mai bine de o jumătate de veac aveam să-mi închei socotelile cu acel tătucă așternând pe hârtie scenariul la documentarul Golgota Basarabiei. Cercul amintire-premoniție se închide.

Și fiindcă tot suntem la capitolul tirani/dictatori, mai zilele trecute, urmărind ameninţările belicoase ale Coreei de Nord, mai vine peste mine un ecou din vremurile de odinioară.

De multe ori, coborând din deal de la bunica Vasiluța (din partea mamei) spre casa părinților, ne opream pe la sora bunicului Ștefan (din partea mamei), mătușa Marița, și moș Mitrache, soțul ei, un cuzist înrăit. Erau oameni cu stare, dar fără copii, și aproape întotdeauna ne îndulceau cu ceva. Ei bine, lui moș Mitrache aman îi plăcea să-mi spună „kim ir sen”. Habar nu aveam ce înseamnă, dar mi se părea ceva atât de jignitor încât am rărit-o pe la ei. Doar harbujii mari din grădina lor mă mai muiau și atunci mă lăsam kimirsenit. Poreclă care fusese cât pe ce să prindă, căci și alții începuseră să mă necăjească când și când. Iar dacă ar fi dăinuit, poate că aș fi fost îndrituit azi să-i aplic o corecție actualului kimirsenaș.

Anul 1960. Într-o zi, pe la sfârșitul verii, vine tata acasă. Acasă, e un fel de a spune. Fiind o familie de șase persoane, nimeni nu vroia să ne ia în gazdă. Cu mare greu s-a îndurat de tata un învățător de la marginea cartierului Poșta Veche și ne-a găzduit într-o atenansă: o cameră și o tindă unde mama gătea la un primus. Acolo am stat înghesuiți un an încheiat. Ei bine, mă ia tata lângă el, mă îmbrăţişează. După un răstimp îmi spune că este o școală unde elevii învață franceza din clasa întâia, apoi mă întreabă dacă n-aș vrea să merg la acea școală. He-he, stând în brațele tatei, simțindu-i toată căldura, bănuiam cam ce răspuns își dorea să audă. Cum-necum, trecusem într-a treia. M-am arătat încântat. Ei atunci, zice el, hai să învățăm o poezie. Azi îi mai țin minte doar titlul: Le temps des cerises. Așa m-a franțuzit tata. Din momentul acela, cu încetul, pe nesimţite, aveam să fac peste ani o mare pasiune pentru Franța și cultura ei.

Îți mulțumesc, tată.

Victor Vasilache

The following two tabs change content below.