„Admir sonetul pentru muzicalitate, armonie, miracol. Accept postmodernismul, dar nu-l îmbrățișez”

Nicolae Matcas fotoInterviu cu Nicolae Mătcaș, doctor în filologie, poet, publicist, ex-ministru al Educației

– Stimate dle Nicolae Mătcaș, ați publicat primele versuri la vârsta de 16 ani, în ziarul raional din Cahul. Despre ce erau acele poezii scrise, probabil, în satul Dvs. natal, Crihana Veche?

Da, în Crihana Veche. Profesorul nostru de istorie, Gheorghe Antohi, este cel care ne-a îndemnat a scrie. În gazeta raională din Cahul a apărut, mai întâi, o satiră în versuri sub pseudonimul N. Crihăneanu despre proasta conducere a colhozului din sat şi, ulterior, poezia „cu tendinţă” „Noi pace vrem” cu semnătura mea. Mai erau vii ecourile războiului din Coreea, iar noi, oameni sovietici paşnici şi iubitori de dreptate, care trecuserăm prin ororile războiului, nu puteam să nu luăm atitudine.

– Născut în 1940, ați traversat perioada cea mai grea din secolul XX. Cine v-a protejat? Cum ați scăpat de război, de foamete, de deportări?

Dumnezeu şi dulcea mea mamă. Când a pornit războiul, ne ascundeam de bombardament în beci. În timpul războiului, aşteptam cu sufletul la gură veşti de pe front. Când, în august 1944, nemţii se retrăgeau, nu mai era chip să te ascunzi undeva, ei inundaseră casele, beciurile, căutând de mâncare şi băutură. Leşinaţi de frică şi necunoscându-le graiul, ne rugam lui Dumnezeu să ne aibă în paza Sa. Îmi amintesc că ei au luat tot ce s-a putut lua, însă nu s-au comportat bestial cu noi. Unii chiar îmi întindeau bomboane şi bucăţele de zahăr, de dorul propriilor copii, probabil. Alţii, când îmi uitam buzunarele desfăcute, mi le mai luau. După ce s-au retras, am răsuflat uşuraţi, cu toate lipsurile inevitabile. Tata fiind pe front, mama purta toate grijile, şi cele ale familiei, şi cele ale câmpului.

Într-o zi, pe 22 mai 1945 (tata mai era mobilizat, căci în Extremul Orient zângăneau armele războiului urmaşii samurailor), când veneau pe ploaie de la prăşit, un trăsnet s-a descărcat în sapa mamei de pe umeri şi, la cinci ani neîmpliniţi, am rămas numai cu fratele Vasile de 16 ani. Fratele mi-a fost, până la sosirea tatei, în toamnă, şi frate, şi tată, şi mamă. Ca să uit de durerea plecării mamei, îmi recita pe dinafară puzderie de snoave, poveşti, povestiri şi versuri: Păcală şi Tândală, Simion al Rujănii, Dănilă Prepeleac; Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Mateevici, Goga, Ştefan Octavian Iosif, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Victor Vlad Delamarina… După venirea tatei, s-au înhămat amândoi cu fratele la muncile câmpului şi la treburile casnice. Tata ne-a scos din foamete numai el ştie cum, vânzând din casă toate păretarele, veretcile şi scoarţele pentru câteva baniţe de grăunţe de porumb şi boabe de orz. Mergeau pe ger cu fratele la baltă şi scoteau mogâldan (rădăcini de stuf), pe care îl uscam cum puteam, îl trăgeam la râşniţă şi din care sclipuiam nişte turte pe vatră ca de iască, să ne amăgim foamea, deşi ne sugea la linguriţă de ni se răsuceau intestinele. Slavă Domnului, nu ne-am înfruptat din carne de pisică sau de câine şi nici din cadavrele celora care cădeau precum corbii degeraţi pe uliţele satului.

Când a venit primăvara lui 1947, am răsuflat uşuraţi: scăpasem la ştevie şi lobodă! De deportarea din 1949 am scăpat ca prin urechile acului. Poate unde tata, din instinct de autoconservare, era fricos şi ne sâsâia să nu scoatem o vorbă din gură despre regimul de ocupaţie sovietică sau unde nu înnăimise niciodată lume străină pentru lucrarea celor câteva hectare de pământ, pe care, la înfiinţarea colhozului, le-a cedat fără crâcneală, alături de alte bunuri, depunând şi cerere de înscriere în colectivă. Fratele mai mic al tatei, Niţă, bun de treabă, dar şi de vorbă, a înfundat pe loc, alături de alţi consăteni, hăul Altaiului.

– V-ați maturizat încă din copilărie? Ce rol avea poezia în această maturizare?

Am rămas profund marcat de moartea mamei. Pe viaţă. Durerea de a nu o mai avea lângă mine (ea, care mă purta în braţe până la 5 ani!), de a nu mai fi simţit mângâierea mamei, duioşia vocii ei, ca alţi copii, m-a făcut să mă simt timid, fragil, neajutorat, introvertit. Noroc că am descoperit în lumea cărţilor din bibliotecă o picătură de balsam întremător pe o rană supurândă. Nu neapărat poezia. Am devorat toate cărţile din biblioteca satului şi a şcolii. Au contribuit ele la formarea caracterului, la maturizarea mea? Indubitabil. Aş fi putut, ca să dea bine, să mă laud că m-am maturizat încă din copilărie, dar nu îndrăznesc să afirm aşa ceva, pentru că n-aş vrea să fiu lipsit de farmecul acesteia. Vreau să am şi eu copilărie! Eu şi astăzi în multe privinţe încă mă simt copil. Nu spunea oare Brâncuşi că începem a muri ca artişti când încetăm a fi copii?

– Ați debutat cu un volum, „Surâsul Giocondei” (Editura Didactică și Pedagogică, București), abia în 1997. Credeți că niciodată nu e târziu să debutezi?

Dintr-o excesivă modestie (aveam un nume câştigat în învăţământul superior şi în cercetare), nu numai din timiditate propriu-zisă („Ce mai caută şi ăsta la ospăţul poeziei?”, mă temeam că o să-mi spună toţi încununaţii deja cu lauri), am debutat la Bucureşti, unde nimeni nu mă cunoştea şi când editurile aproape că nu te mai includeau în planuri de stat. Trebuia ori să editezi pe speze proprii, ori să aduci asigurări în scris, cu ştampilă, că cineva va procura întreg tirajul. Doamna Irina Petraş de la Cluj mi-a făcut o triere antologică, cele mai multe poezii lăsându-le pentru următorul volum. Mă îndemnase să prind la curaj încă la Chişinău compatriotul meu Gheorghe Vodă de la „Glasul”, care îmi publicase câteva versuri în revistă. Iar Anatol Ciocanu m-a avertizat că debutez la o vârstă când nu mai am voie să scriu oricum. De altfel, tot el a fost primul „critic”, care a sesizat în „Glasul” originalitatea debutului meu poetic. „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, niciodată versul (nu e târziu – NM.) să-l torni în tipare.

– Ce mari poeți români v-au fascinat, au contribuit la formarea Dvs.?

Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Voiculescu. Gyr, Nichita, Păunescu, Cârneci, Mazilu-Crângaşu, Opriş, Vieru, Avramescu, Ţărnă, Adrian Munteanu. Dar, mai întâi, fără falsă modestie, am făcut şcoală bună la Ovidiu, Dante, Petrarca, Shakespeare, Baudelaire, Edith Södergren.

– De ce optați pentru formulele clasice? V-ați ferit intenționat de postmodernism?

Pentru muzicalitate, armonie, miracol. Încă mai cred că poezia e o artă a sunetelor. Postmodernismul îl accept, însă nu-l îmbrăţişez. Deci, intenţionat.

– Rimele vă vin ușor sau luptați cu textul până obțineți o structură armonioasă? Tăiați, redactați, rescrieți?

Vin uşor numai rimele care se întâlnesc la toţi versificatorii şi în vorbirea de toate zilele. Celelalte necesită muncă, răbdare, perseverenţă. Eu în acest mod le caut pe cele rare. Dar şi sensurile necunoscute ale unor cuvinte considerate cunoscute până la banalitate. Neologismul şi arhaismul, regionalismul şi virtualul. Dacă nu le găsesc, le inventez. Textul îl chinui până găsesc forma care îmi pare cea mai adecvată conţinutului respectiv. Mă ajută mult simţul şi specialitatea de lingvist. Muncesc pe coala de hârtie, nu scriu direct pe calculator. Cu cât coala e mai neagră, cu atât satisfacţia e mai mare.

– Ați scos în 2013 la Editura Biodova din București volumul de sonete „Ca un Ocnus, damnat”. De când scrieți sonete? E genul poetic preferat al Dvs.? Cum s-a născut versul „Eu tai şi tai în rocă să mi-l înalţ, Sonetul”?

Scriu sonete de aproape zece ani. Acest gen poetic îl admir demult, însă îmi părea că sonetul, ca şi înţelepciunea, vine odată cu vârsta. Când am văzut că vârsta nu mă mai păsuieşte, l-am abordat. Anul trecut, timp de două luni de aşteptare pe un pat de spital de la Institutul de Cardiologie din Chişinău, după o intervenţie (slava Domnului, reuşită!) a medicilor la inima mea plăpândă, când auzeam că Matcovschi şi Anatol Ciocanu s-au călătorit pe tărâmul de dincolo, mă temeam că o bună parte din sonete o să-mi rămână în manuscris. Inclusiv cel cu „Eu tai şi tai în rocă să mi-l înalţ, Sonetul”. Cu forma lui extrem de pretenţioasă şi riguroasă, dar şi de o muzicalitate aparte, oare a scrie un sonet nu înseamnă a tăia cu răbdare pe hârtie precum sculptorul în rocă pentru a-ţi cizela modelul spre care râvneşti?

– Ce sonet al Dvs. a fost inclus în „Antologia sonetului românesc” de Radu Cârneci (Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009)? Ați fost surprins de alegerea lui Radu Cârneci?

În Antologie au fost incluse trei sonete: „Dar când o fi haína să mă cate…”, „O roată de olar e viaţa noastră” și „Ni-i viața azi un pat al lui Procust”. Al patrulea, „Dar când o fi să-l dăm pe Acadina…”, dintr-o regretabilă eroare de ordin tehnic, i-a fost atribuit lui Constantin Frosin. N-am fost surprins deloc. Radu Cârneci mă întrebase, în prealabil, dacă n-aş vrea să apar cu câteva sonete satirice. Întrucât nu am fost de acord, le-a selectat pe numitele trei.

– Volumul „Ca un Ocnus, damnat” cuprinde și sonete grave, dramatice, lirice, confesive, dar și satirice, caustice. Vă urmărește ideea damnării, a zădărniciei? Sonetele Dvs. sunt și o formă de protest?

Sonetele fie că sunt de dragoste, şi atunci exprimă, dăltuite în suflet şi în simţire, acest sentiment sublim, fie că sunt nu atât o observaţie, cât o concluzie asupra unor probleme majore, „filozofice”, ale vieţii. În sensul acesta aş putea împărtăşi cu Dvs. ideea zădărniciei, blestemului, damnării. Mai ales noi, românii basarabeni, am purtat (şi îl mai purtăm şi azi), timp de două sute de ani, acest jug al damnării, al zădărniciei muncii noastre de Sizif şi luptei noastre pentru supravieţuire. Sigur că sunt o formă de revoltă, de protest. Iar eu personal încă nu mă consider un tren trecut pe linie moartă.

– Unul dintre sonete conține versurile „Eu m-am născut în graiul dulce-al mamei,/ M-au legănat şi muntele, şi marea./ Până la Tisa se-auzea cântarea/ Pe mal nistrean crestată-n buza lamei (…) Eu m-am născut în România Mare/ Şi-n România Mare-aş vrea să mor”. Cât de personală poate fi poezia patriotică?

Până acolo unde ideile şi trăirile personale consună cu cele ale altora, ale comunităţii. În rest e poezie de album.

– Scrieți în alt sonet: „Un far nestins, în pâclă grea, istoria./ La straja ei stă pavăză memoria”. Sunteți un om care a făcut istorie. Vă simțiți mai puternic în postură de personalitate istorică? Sau e mai puternic poetul din Dumneavoastră?

Nu chiar „am făcut” istorie, mai degrabă am trăit clipe istorice irepetabile. Mă bucur ca am învins la timp sclavul din mine şi nu m-am aflat la marginea, ci în epicentrul vâltorii. În ceea ce priveşte dilema la care mă provocaţi, permiteţi-mi să mă situez pe poziţia lui Nekrasov: „Poţi să nu cânţi grandorile cetăţii.//Fiinţa să i-o aperi eşti dator!”

– Unul dintre sonetele din volumul recent al Dvs. îi este consacrat lui Ilie Ilașcu. Comunicați cu Ilie Ilașcu? E timpul să se implice și Domnia sa direct în viața politică din Republica Moldova?

Ne vedem cu Ilie, cum s-ar spune, din Crăciun în Paşte, deşi la București suntem cazaţi cu chirie în acelaşi bloc. Nu-mi permit eu, un muritor de rând, să deranjez un martir, asupra căruia mai atârnă sabia lui Damocles a condamnării de la Tiraspol. Ce-au făcut conducătorii noştri ca să fie anulat odiosul verdict nelegitim? Ilie are în suflet durerea Basarabiei, s-a implicat atunci când a găsit de cuviinţă (la Tiraspol, Strasbourg şi Bucureşti) şi o va face la timpul potrivit, sunt sigur, fără îndemnul meu.

– Mai decupez niște rânduri din sonetul Dvs. intitulat „Faci socoteli. Constați că punga-i goală”: „Un muşuroi cu forfot de termite,/ Fosforescent, ajunul de Crăciun./ Aleargă toţi, parcă-s scăpaţi din tun: Adulţi, copii, amanţi, îndrăgostite./ La mall orice nimic se ia de bun./ Sclipiciul lui te soarbe şi te-nghite”. Aș vrea să vă întreb cum ați petrecut Crăciunul 2013?

Mulţumesc, bine. În sânul familiei, pe care am reîntregit-o pentru trei zile şi cu ajutorul internetului.

– La trecerea dintre ani ați avut răgazul să citiți poezie?

Răgaz am avut, poezie proaspătă n-am avut. Dacă e să fac abstracţie de numerele recente ale revistelor „Constelaţii diamantine” de la Craiova şi „Apollon” (inclusiv „Apollon junior”) de la Urziceni (cu poezii şi ale compatrioţilor noştri basarabeni), pe care dnii Doina Drăguţ şi George Călin au avut amabilitatea să i le pună în desagii lui moş Crăciun.

– Care este atitudinea Dvs. față de poezia tânără? Pe cine dintre autorii de azi îi citiți?

Trebuie să recunosc, dragă Irina, că citesc pe apucate şi mai mult din apariţiile în revistele on-line. Nu mă por lăuda cu lecturi ordonate şi temeinice din poezia tinerilor basarabeni. Plus că nici nu mă mai dumeresc ce înseamnă în mod strict „tânăr”, când îmi dau seama că şi Galaicu-Păun, şi Crudu, şi Bordeianu, şi Chiper au atins deja vârsta lui Eminescu, iar acesta nu era considerat deloc tânăr. Poate Margareta Curtescu, Liliana Armaşu, Veronica Vladei (cu atât mai mult că sexul simpatic nu are niciodată vârstă înaintată). Pe noptiera mea se află în permanenţă sonetele veşnic tinerei Steliana Grama. Atitudinea? Cea mai binevoitoare. Scrieţi, băieţi, scrieţi!

– Ce urare aveți câtre cititorii Jurnalului de Chișinău pentru anul 2014?

Dragii mei concetăţeni, să fiţi sănătoşi şi la pungă groşi, iar la vot mintoşi!

– Vă mulțumesc frumos și La mulți ani!

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)