Adevărata iubire nu dispare niciodată

Nimic împotriva tinereţii, prospeţimii şi frumuseţii

Dochiţa e resemnată. S-a măritat din resemnare. A trăit ani buni din resemnare. Era o adolescentă frumoasă când legase prietenie cu Visarion Petrovici, profesor universitar. Născut în satul lor de pe malul Nistrului, Visarion Petrovici petrecea toate vacanţele la baştină. Atunci, fiecare zi părea o duminică pentru Dochiţa. Ieşea cu caprele la păscut, iar profesorul îşi lua undiţele şi pescuia cât era ziulica de mare în apele liniştite ale râului.

S-a dat în dragoste într-un lan de grâu

Acolo, la marginea satului, discutau despre filozofie şi sensul vieţii. Aceste discuţii o ajutau să se regăsească, să-şi facă ordine în viaţa sa şi în gândurile sale. Era profesor de filozofie, un  intelectual. Arăta respect şi bunătate pentru Dochiţa. În ciuda celor 15 ani care îi despărţeau ca vârstă, se înţelegeau de minune. Au trecut mulţi ani de atunci, dar nici până azi Dochiţa nu poate uita cum Visarion Petrovici o învăţa că frumuseţea Universului se reflectă în străfundul sufletului omului ca într-o oglindă. Dar această reflecţie este adesea întunecată şi bântuită de furtuni pe care nu le poţi controla. Important este să fii iniţiat şi capabil să devii conştient de această reflecţie interioară.

La acea vreme, Visarion Petrovici nu era căsătorit, dar îşi dorea o căsnicie fericită. Frapat de frumuseţea adolescentei, după balul de absolvire a şcolii, s-a dat cu ea în dragoste într-un lan verde de grâu. Tot atunci mentorul a îndemnat-o să meargă la facultate, nutrind în adâncul sufletului dorinţa ca s-o aibă de soţie peste câţiva ani. L-a ascultat. Şi Dochiţa era îndrăgostită de el. Uitasem să vă spun, Dochiţa a rămas fără mamă când avea nouă ani. Taică-său s-a recăsătorit cu o rusoaică şi a plecat la ea, în Rusia, iar copila a rămas cu bunica pe linia tatălui. Clar că bunica nu avea bani pentru a o întreţine la oraş.

Visarion Petrovici îşi asumase această responsabilitate şi domnişoara se simţea fericită. Nimic împotriva tinereţii, prospeţimii şi frumuseţii. Când însă necuratul se amestecă în dragoste, apare imediat şi un ticălos prin apropiere. După o zi de naştere ce s-a serbat la catedră, acel ticălos s-a dovedit a fi o ticăloasă, o tânără lectoriţă care îl plăcea de mult pe profesor şi care a pus pariu cu o prietenă că o să-l aibă în noaptea ceea în pat.

Scopul a fost atins, iar a doua zi, ştirea înflorită a ajuns la urechile Dochiţei. Când a auzit, biata de ea s-a făcut albă ca varul, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. O durea. S-a închis în sine. Nu i-a cerut explicaţii, dar s-a înfuriat la gândul că omul pe care îl iubeşte o înşală.

 

A rămas însărcinată

Era conştientă că trebuie să găsească o cale de a ieşi din situaţie, dar nu ştia cum. Cu colegele n-a vrut să se pună la cale, i-a scris unei verişoare la Harkov, Ucraina. Peste două săptămâni, a primit răspunsul: „Poţi veni. O să te ajut să-ţi găseşti un lucru bine plătit la noi la fabrică până va trebui să ieşi în concediu de maternitate”. Dochiţa era însărcinată. Profesorul nu ştia, aşa cum nu ştia nici de planurile ei de plecare. În bileţelul de adio i-a scris doar atât: „Cotite şi neînţelese sunt căile Domnului. Nu pot accepta trădarea, să nu mă căutaţi. Mulţumesc că m-aţi învăţat să lupt pentru lucrurile în care cred, să mă ridic împotriva nedreptăţilor”. La Harkov, o aştepta o altă dragoste. Verişoara i-a făcut cunoştinţă cu Pavlic, un nepot de-al soţului, care s-a lăsat cucerit de frumuseţea Dochiţiei. Nu l-a deranjat faptul că tânăra aştepta copil. Şi aşa cum o îmbrăţişare şi un sărut pot vindeca o inimă rănită, resemnată, Dochiţa s-a căsătorit cu Pavlic.

Şi-au clădit căminul pe o relaţie de înţelegere şi respect reciproc. Fetiţa ce s-a născut a fost unicul lor copil. Mai mult nu s-a putut. Şi dacă Pavlic împrăştia cu generozitate pentru soţie şi fiică cele două cuvinte „te iubesc”, apoi Dochiţei îi venea greu să le rostească, le ocolea, de parcă îi era teamă de ele. Dar aceasta nu-l deranja pe bărbat. El îi oferea soţiei tot ce dorea. Când voia o rochie nouă, i-o cumpăra, dacă voia să plece în vacanţă în satul de baştină, o însoţea. Sperase să ducă o viaţă liniştită de familie şi era mulţumit că avea liniştea şi pacea casei alături de Dochiţa.

 

Profesorul e disperat

La citirea bileţelului lăsat de Dochiţa, Visarion Petrovici era disperat. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţă. Ajunsese să nu mai suporte atmosfera de la facultate şi, la începutul anilor 1990, a plecat din ţară. Nu la Sorbona sau Cambridje, ci la vila unui mare proprietar din Spania. Aici a început să-şi dea seama că se bucură de singurătatea lui, care îi permitea să se dedice în totalitate pasiunii pentru grădinărit ce venea încă din copilărie. Ducea o viaţă retrasă vorbind mai mult cu plantele decât cu oamenii. În faţa ochilor îi apărea permanent Dochiţa.

Câteodată, în oglinda imaginaţiei lui o surprindea cu priviri triste, care străbăteau ochii ei frumoşi. Alteori, o vedea vioaie, cuprinsă de dinamismul ei neobişnuit, aşa cum o văzuse prima dată în lunca Nistrului cu caprele la păscut. Vorbind cu plantele, el, de fapt, vorbea cu Dochiţa. Mergeau fiecare pe drumul lui, dar gândurile lor se intersectau în Univers.

S-au regăsit în iubire

Au trecut anii. De la acea despărţire Dochiţa nu l-a mai întâlnit pe mentorul său. Ori de câte ori, venea în sat, plămădea în suflet întâlnirea cu El, dar soarta le aşeza după rânduiala sa şi nu i-l scotea în cale. În anul când a murit bunica din Moldova, Pavlic s-a îmbolnăvit de cancer. După câteva operaţii, chimioterapie şi radioterapie, medicii sperau că bărbatul a învins boala. Dar la puţin timp după aceea, s-a simţit din nou rău. A închis ochii alături de fiica Marina pe care o crescuse şi o iubise ca un adevărat tată şi care se afla la spital ca tânăr specialist.

În acea zi, Marina nu s-a clintit de lângă patul lui, l-a sărutat îndelung dorind cu orice preţ să-l menţină în viaţă. N-a fost cu putinţă, s-a stins ca o lumânare…

În vara următoare, Dochiţa a venit singură în Moldova. După ce a trecut pe la mormintele celor dragi, s-a dus în lunca Nistrului să se reculeagă. Surpriza a fost uimitoare. La fel ca în anii ceia din fragedă tinereţe, profesorul stătea cu undiţa în mână. Dochiţa îl privea cuprinsă de emoţie şi se gândea: „Omul acesta m-a ajutat foarte mult. Mă simt mereu îndatorată faţă de el şi totdeauna îmi va fi drag”.

După ce şi-au spus unul altuia ce au avut de spus, profesorul a încheiat: „Dumnezeu nu a uitat de noi. După ce ne-a ţinut atâţia ani în despărţire, iată că ne-a dat libertatea să ne regăsim în iubire. Îţi mai aminteşti ce ţi-am spus odată? Adevărata iubire nu dispare niciodată!”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce