„Abia am scăpat de gratiile comuniste și vin altele peste noi”

Interviu cu plasticiana Maria Saca-Răcilă

SUS_Maria Saca Racila foto

– Dragă Maria Saca-Răcilă, felicitări pentru expoziția personală găzduită de Muzeul Național de Artă al R. Moldova (MNAM)! Cuprinzând 45 de picturi și 8 tapiserii, expoziția permite publicului să vă redescopere, să aprecieze frumusețea, mereu actuală, a lucrărilor Dvs. Vă rog să-mi povestiți despre una dintre tapiseriile reprezentative ale Dvs., „Arături de primăvară”.

Am făcut-o în anii șaptezeci, pentru Moscova. Pe atunci aveam contract cu „Soiuz Vîstavka”, o instituție de la Moscova, care comanda diferite lucrări plasticienilor din fostele republici unionale. La un moment dat, „Soiuz Vîstavka” deveni suprasaturată de lucrări și a trimis o parte din ele înapoi în republici, astfel tapiseria „Arături de primăvară” a ajuns la Muzeul de Artă din Chișinău.

– În 1962, ați participat la prima expoziție de Artă Decorativă din Chișinău. Născută în 1941, în satul Drăgănești, fostul județ Bălți, cum ați făcut alegerea pentru desen, pictură, o îndeletnicire mai rară pentru o copilă de țărani?

Îmi plăcea de mică să desenez. Pe atunci nu prea erau caiete, nici vorbă de albume pentru desen. Am găsit totuși o soluție: le permiteam colegilor din școală să copieze de la mine temele pentru acasă și drept răsplată luam din caietele lor cele două foi de la mijloc. Pe acele foi desenam, cu creioane colorate. Dar țin minte că am pictat și pe soba noastră niște flori cu vopsele de anilină. Vecinele au văzut că e așa de frumos și au început să mă invite să le pictez sobele. De pe la vreo șase ani o ajutam pe mama la țesutul covoarelor. Primul ghemuț de lână pe care l-am tors mama l-a trecut prin râșniță. Așa era obiceiul, ca să am spor la tors. Nu-i țin minte culoarea, astea s-au întâmplat în altă viață. Anii copilăriei, petrecuți în casa părinților mei, Varvara și Matvei, sunt de neuitat.

– Cum ați ajuns la Școala de Pictură „Ilia Repin”, actualul Colegiu de Arte Plastice „Alexandru Plămădeala”?

Eu o aveam drept exemplu pe verișoara mea, Elenea Bontea, care învăța deja la Școala de Pictură. Am intrat la secția de pictură, iar în anul 3 a fost deschisă la Școala „I. Repin” o secție nouă, cea de tapiserie. Ni s-a spus că va fi o meserie interesantă, întrebată, și noi, toate fetele, am trecut la tapiserie. De-o viață mă ocup de tapiserie, dar cu pictura n-am rupt-o niciodată.

– Ce materiale ați folosit în executarea tapiseriilor?

De obicei, lâna. În lucrarea „Balada ciobănească”, însă, am folosit și iuta, o plantă din care se extrag fibre textile. Îmi trebuia ca „Balada…” să fie mai mițoasă și iuta s-a potrivit foarte bine. Dar aș reveni la tapiseria „Arături de primăvara”, are o istorie interesantă. Ea a călătorit până în Algeria, unde a fost o expoziție de lucrări din Moldova, coordonată de pictorul Nicolae Coțofan. Dintre vizitatorii algerieni s-a remarcat unul care voia neapărat să cumpere tapiseria mea. Nicolae Coțofan îi zicea că lucrarea nu se vinde, vizitatorul credea că acesta se târguiește și tot ridica prețul. Tapiseria a fost adusă înapoi la Chișinău, iar peste jumătate de an mi-a venit o scrisoare de la acel cetățean din Algeria, în limba franceză. Omul acela, jurist de profesie, nu știa cum mă cheamă, el a scris pe plic „Madame Chisinau”. Dar scrisoarea m-a găsit! Mă gândisem atunci: „Doamne, ce bine lucrează securitatea noastră!”. Păstrez și astăzi scrisoarea, în ea algerianul mă întreabă cum mi-a venit ideea lucrării, ce m-a inspirat, cum am făcut-o.

– Sunt și eu curioasă, cum v-a venit ideea „Arăturilor de primăvară”?

Foarte simplu. Noi mergeam des la țară, la maică-mea, și treceam pe lângă o vale pe care am și încercat s-o reprezint în tapiserie. Dintr-o parte și din alta erau arături, iar la mijloc era o iarbă așa de înaltă, deasă, verde, mustoasă. Eu doar am adăugat în iarba aceea trei figuri – mama, tata și copilul.

– Iarba aceea mai există și acum?

Nu cred. Au arat totul. Cum vă spuneam, imaginile astea sunt din altă viață. Și „Corul sătesc” e de acolo, din copilărie. Cântă niște copii, iar peste ei cad petale de flori. Motive din prosoapele noastre, din covoare, din arta populară se regăsesc și în tapiseriile „Doina”, „Vodă” pe care le-am făcut în 1990.

– În expoziția de la MNAM aveți și lucrări cu subiect dramatic, de exemplu, „Zbor frânt”, în care vedem o pasăre după gratii, fragmente de aripi, rămășițele unei ființe zburătoare.

Da, e dintr-o serie de lucrări pe temă ecologică. Dar acum văd că ele au și subtext politic. L-am sunat pe Vladimir Beșleagă când am făcut tapiseria cu pasărea, l-am întrebat dacă-i pot împrumuta titlul „Zbor frânt” și el îndată a zis „Da”! Această lucrare e despre lipsa noastră de libertate.

– Ce vă spune azi cuvântul „temniță”?

Trebuie să existe gratii, dar numai pentru infractori. Din păcate, însă, și poporul nostru parcă e într-o temniță. Abia am scăpat de gratiile comuniste și vin altele peste noi. Atâta am așteptat să ieșim în libertate, dar degeaba. În locul ideologiei comuniste, a venit ideologia banului. Nu se mai pune preț pe artă, pe cultură, pe valorile spirituale. Nu-i interesează arta pe cei puternici, ei vor mașini de lux, castele, călătorii, distracții.

– Deși puțini, mai avem totuși oameni devotați artei, creației, de exemplu, Maria Saca-Răcilă.

Mi-am ales calea din tinerețe și nu mă abat de la ea. Încă de la primele lucrări, de la medalia de bronz obținută în 1966 la Moscova (EREN) pentru tapiseria „A fost odată ca niciodată”, am simțit că arta e destinul meu. Apropo, Mihai Grecu a luat atunci medalia de aur. Am avut noroc, valul m-a luat, m-a ridicat și am tot mers înainte. Un avantaj e că arta decorativă nu e o artă angajată, mi-am ales temele pe care le-am vrut. Cei cu propaganda au încercat să mă atragă de partea lor, odată de la Ministerul Culturii mi-au cerut să execut o lucrare pe tema „Рабочий и искусство” („Muncitorul și arta”), dar n-am cedat, am făcut o tapiserie în care personajele erau o fată cu o floare și un băiat cu un fluier.

– Ambianța social-politică din ziua de azi nu vă deprimă? Nu vă vine uneori să vă lăsați de pictură, de arta decorativă, să le abandonați?

Situația de azi mă deprimă, sigur. De la o vreme nu mai fac tapiserii. Materialele sunt foarte costisitoare, volumul de muncă este enorm. Nu poți face lucrări de proporții fără comenzi. Artiștii plastici nu mai primesc comenzi de la stat, puterea de cumpărare a populației e foarte mică, așa că e foarte dificil să reziști. În ultimii ani, fac mai mult pictură. Nimeni nu-mi poate lua pensula din mână.

– Și expoziția Dvs. aniversară – ați împlinit de curând 75 de ani, mulți înainte! – conține numeroase picturi. Cum ați conceput seria „Cutia Pandorei” (cu Terra în prim-plan), în care ați optat, totuși, pentru o gamă coloristică luminoasă?

Terra e sacră, e o planetă a luminii, în miezul ei nu există monștri, demoni. Noi, oamenii, suntem demonii Pământului, noi suntem cei care îl murdărim, îl pângărim, și cu cuvântul, și cu fapta.

– Un organ atât de mic – ochiul, – vede și bobul de rouă, și stelele mărunte de la milioane de kilometri distanță. Cum credeți, ce înseamnă văzul?

Nu știu. Este o vorbă: „scump ca ochii din cap”. Odată, la vila de la Peresecina, pusesem răsad de pătlăgele. Într-o seară, am discutat până târziu cu soțul, ajunsesem să vorbim și despre stele și planete. Ne tot întrebam ce e dincolo de universul nostru, dincolo de constelații, galaxii, metagalaxii și am simțit că dacă te scufunzi în gândurile astea, poți să te scrânteşti. Am zis: „Serafim, eu mă duc la pătlăgelele mele”. Știm atât de puține, suntem atât de mici în fața infinitului.

– După dispariția lui Serafim Saka, pictura v-a ajutat să rezistați, să vă reveniți?

După ce a dispărut Serafim, eu am pictat mult mai puțin. El mă susținea în tot ce făceam. Îmi lipsește mult, îmi lipsesc conversațiile cu el, energia, verva sa. Venea din oraș ca o albină încărcată de polen, voia să-mi povestească, să-și împărtășească gândurile, iar eu eram o ascultătoare foarte atentă. Conversam și despre textele lui, citeam tot ce scria el. Când a dispărut, s-a format un gol imens. Am senzația că mereu mi-e sete de vorbele lui, de prezența lui.

– În tablourile din expoziție sunt înfățișate multe flori și acum, când discutăm, țineți în mână o floricică violetă. Ce înseamnă pentru Dvs. florile?

Am foarte multe flori în casă, peste tot. Chiar dacă o plantă de cameră nu înflorește, e prăpadită, o țin așa, în ghiveci, n-o arunc. La grădină am avut o mulțime de flori, cârciumărese, trandafiri, crini, bujori, lilieci. După mine, floarea e dragoste. În floare găsim și culoare, și nuanță, și miros, și gust, ca în dragoste. Eu vorbesc cu florile, chiar le sărut și le spun că le iubesc.

– Vă doresc multe flori și inspirație în continuare! Vă mulțumesc pentru interviu.

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit