A-POLITOCE // Bacul şi Codul

Rata de popularitate – pozitivă sau negativă – a ministrului educaţiei a crescut vizibil în ultimele săptămâni. Maia Sandu devine personajul principal al reportajelor şi comentariilor. Nu s-a liniştit bine lumea după catastrofa naţională de la examenele de bacalaureat, că a început discuţia cu privire la Codul Educaţiei, privit de unii ca un panaceu, iar de alţii ca o mişcare electorală.

Era previzibilă moţiunea comuniştilor, care au cerut demisia ministrului educaţiei, „vinovată” de catastrofa de la Bac. Vorba unui coleg, asta e misiunea opoziţiei: să înainteze moţiuni. Ministrul educaţiei este judecat ca la fotbal, doar în negru-alb, având suporteri sau adversari. Unii cer capul ministrului, alţii aplaudă că ea „taie şi spânzură” (eufemistic vorbind) fără anesteziere. Este sau nu vinovat ministrul de dezastrul în materie de competenţe şcolare?

Corigenţii geniali

O notă atenuant-optimistă: Eroii îndrăgiţi de toată lumea cititoare (cultă, prin însuşi abonamentul la bibliotecă) nu sunt printre cei mai silitori elevi, fie că-i cheamă Tom Sawyer ori Nică a lui Ştefan a Petrei. Minulescu, poetul studiat la orele de română, îşi intitulează romanul copilăriei… Corigent la limba română. Avuse corigenţe şi Eliade.

Andre Malraux a abandonat studiile şi nu şi-a mai luat bacalaureatul. Jean Cocteau a ratat Bacul de două ori (iar în 1955 a fost ales membru al Academiei Franceze!). A ratat bacalaureatul şi Emil Zola. Ca să nu mai amintesc o enormă listă de vedete de cinema certate cu şcoala, ca Al Pacino, Marlon Brando, John Travolta, Mark Wahlberg (a revenit pe băncile şcolii la vârsta de 40 de ani!), Robert de Niro, Nicholas Cage…

Concluzia e consolatoare: şi restanţierii sunt oameni. Unii au devenit celebrităţi. „Avantajul oamenilor care nu au bacalaureatul este că ei îl pregătesc toată viaţa”, spunea nobeliatul Gunter Grass.

Ministerul Educaţiei a picat Bacul?

E o tragedie că mai bine de jumătate din absolvenţi nu au promovat? Nu, e (doar) o dramă. Rămâne ca fiecare s-o înţeleagă şi să-şi asume responsabilitatea. Când cifrele sunt mari, dramele personale devin statistică, dar există durerea fiecăruia dintre cei care nu au reuşit. Dacă tot vorbim – în contextul reformării educaţiei – de „incluziune”: nu numai copiii cu dizabilităţi au nevoie de integrare în societate, ci şi restanţierii sau cei care au promovat la o facultate şi nu au reuşit. Până şi pe minorii care au comis delicte cineva îi „integrează”. Are cineva grijă de cei care nu au fost admişi la studiile râvnite? Ori dojana: „trebuia să înveţi la timp!” e suficientă?

Cine e vinovat? Elevii care nu au învăţat? Indiscutabil. Dar pentru unii dintre ei exigenţele au fost peste limitele capacităţii lor de digerare a materiei. Şi atunci cine se face vinovat de frustrările acestora? Părinţii care au insistat să-i dea la liceu? Încăpăţânarea elevilor înşişi? Dacă o bună parte dintre absolvenţi nu pot să facă faţă exigenţelor curriculare, de ce au insistat să intre la liceu? De ce nu li s-a spus mult înainte de bacalaureat că „efortul” lor este zadarnic… pentru că este insuficient? Cine insista să-i cuprindă în învăţământul liceal… care, iată, vrea să devină şi cumva obligatoriu?

Bacul şi Codul

Eu nu prea înţeleg legătura logică dintre rezultatul ultimilor doi ani de Bac (aceste rezultate sunt deja o diagnoză şi – dacă nu se va trişa în următorii ani – e un fenomen de durată) şi fixarea în proiectul Codului Educaţiei a studiilor medii obligatorii. Dacă pornim de la calitatea instituţiilor, trebuie închise majoritatea liceelor existente şi a facultăţilor universitare existente. Iar învăţământul vocaţional tocmai de aceea este vocaţional, că este la alegerea elevului! Alegere înseamnă şi refuzul de a învăţa. Şi pledoaria pentru munca fizică.

E necesar un sistem dinamic de instruire. Cu posibilitatea de a studia oricând. „Schema clasică”: studii preuniversitare (+Bac) – studii universitare (+licenţă+masterat) – doctorat (+ teza) – nu e o legitate, un parcurs pentru toţi. Mai ales că respectarea ei punctuală nu are întotdeauna ca finalitate un specialist de înaltă clasă. Trebuie să existe parcursuri alternative, dar nu obligaţii. Studiile preuniversitare e bine să fie gratuite, nu şi obligatorii. În schimb, nişte licee speciale, cu elevi „fără vârstă”, ar permite revenirea pe băncile şcolii atunci când se vor coace dorinţele.

Termometrul ca cel mai performant utilaj

Se face sau nu vinovat ministrul şi ministerul de actuala stare de lucruri? Bineînţeles. Orice se întâmplă în sistem e pe responsabilitatea celor care îl conduc. Testarea funcţionării sistemului a făcut-o Agenţia de Evaluare, care este (sau ar trebui să fie!) o instituţie autonomă. Singura (dar esenţiala) contribuţie a ministerului e că a acceptat, ba chiar a iniţiat şi a asigurat această testare obiectivă necruţătoare. Fără asta ne-am mai fi făcut iluzii. Ministerul nu îşi declină responsabilităţile şi nu se erijează în postura de inspector. El îşi asumă această stare. Cel puţin aşa înţeleg eu. Iar opoziţia, dimpotrivă, trebuia să propună o testare cât mai exigentă, pentru a demonstra că sistemul are lacune. Nu să se revolte că lacunele au fost dezavuate!

Funcţia ministerului nu e să se autotesteze, ci să amelioreze starea de lucruri în urma testării. Spuneam cu altă ocazie că, dacă toate ministerele, în ultimii doi ani, nu ar fi făcut altceva decât să evalueze starea actuală şi să demonstreze că ea e dezastruoasă în fiecare domeniu (şi chiar este, în majoritatea sferelor de activitate!), ar fi prea puţin. Asigurarea spitalelor cu termometre performante încă nu ameliorează starea bolnavilor.

absolventi liceu.f.nadea roscovanuCe urmează?

Oricine va veni la cârma sistemului educaţional (eu îi doresc din tot sufletul actualei echipe să rămână în funcţii şi după alegerile din toamnă) va avea de rezolvat probleme deloc simple. Mulţi profesori nu fac faţă exigenţelor. Dacă însă îi concediezi, detonezi o bombă socială. Încă şi mai complicată va fi chestiunea angajării unor profesori „performanţi”. De unde îi vom lua, dacă îi produce acelaşi sistem, inclusiv pe cei cu diplome de master şi de doctor, solicitate de noul Cod? Cum îi vom atrage în şcoală pe specialiştii competenţi, dacă şcoala e printre cele mai slab plătite domenii? Puţinii entuziaşti care au mai rămas în şcoli nu vor rezista prea mult în aceste condiţii, pe de o parte stresante, pe de alta, prost plătite.

E vinovată şi societatea, părinţii, în primul rând, prin neimplicare. Tocmai ei ar fi trebuit, în mod normal, să solicite o examinare exigentă şi obiectivă (nu să se revolte de „măsurile draconice” la Bac). Schimbările vor fi benefice doar în această inversare de optică, în caz contrar, dacă schimbările vor fi impuse de sus, acţiunile nu vor avea nicio legătură logică între ele: testarea va fi un exerciţiu în sine, Codul va fi un alt exerciţiu, şcoala va activa cum o duce capul. Şi toate nu vor avea nimic cu viaţa, cu destinul copiilor şi cu prosperitatea ţării.

Metoda paşilor mici

Eu aş propune să abandonăm ideea imperială a educaţiei performante atotacaparatoare. Înţeleg că e mai uşor să construieşti comunismul, decât să faci un gard; să elaborezi proiecte de perspectivă, decât să repari un drum foarte concret.

Sigur că trebuie creat un alt sistem. Bazat însă pe şanse şi posibilităţi create, nu pe obligaţii. Mi se pare că a fost ratată o şansă atunci când au început să apară liceele. Cele câteva existente la început aveau ambiţia performanţei. Dar mai apoi au început să fie transformate în liceu toate şcolile de cultură generală: un fel de gimnazii, cu două anexe: şcoala primară şi… clasele liceale. Cel care intră în clasa întâi are pârtia făcută până într-a 12-a. Cele doar câteva licee de pe timpuri erau râvnite. Elevii erau testaţi dur la admitere. În consecinţă, Bacul îl lua majoritatea, care pentru asta venea la liceu: să se pregătească de facultate.

Legi şi excepţii

Dacă testele la Bac sunt elaborate „la nivelul elevului mediu”, solicitările din teste nu ies din competenţele prevăzute de curriculum, iar elevii ştiu, cu cel puţin un an înainte de examen, care vor fi competenţele testate şi care va fi modelul de testare; dacă elevii au demonstrat pe parcursul celor trei ani de liceu că pot face faţă unor asemenea exigenţe (au avut cel puţin cinci teze semestriale!), iar părinţii au fost implicaţi şi interesaţi de succesul real al copiilor lor; dacă profesorii au fost la înălţime şi sistemul în ansamblu e funcţional, atunci toţi elevii ar fi trebuit să ia nota „zece”. Nu ca excepţie, ci ca legitate!

Dacă însă majoritatea notelor sunt sub nivelul de trecere (sub „cinci”), înseamnă că tot sistemul e defect. Dar de ce atunci, în tot acest lanţ al slăbiciunilor, este pedepsit numai elevul? O fi fiind el veriga slabă a sistemului, dar chiar unica?

Dacă am aplica testarea la care sunt supuşi azi absolvenţii produselor noastre şi vom descoperi că avem dor un produs-două de nota zece, mai bine de jumătate fiind „sub limită”, restul fiind „la limita pasabilului”… cine ne-ar cumpăra marfa?

„Bunăvoinţa” nocivă

Sistemul e putred din „bunăvoinţa” cuiva, care a deschis cândva „clase liceale” oriunde a dorit poporul. Acelaşi „om bun” a permis „testarea” formală, cu copierea masivă a răspunsurilor. Sistemul a putrezit de-a binelea pe timpul guvernării comuniştilor, care, cu grija faţă de „poporul simplu”, a închis ochii la tarele sistemului.

Azi, mai sperând că „se va rezolva cumva”, elevii nu se mai concentrează, nu mai sunt curioşi la orele da clasă. În acest sens, exigenţele acestui an au fost mai necesare decât gestul de kamikaze al ministerului din anul trecut. Lucrurile se vor schimba doar atunci când toţi vor înţelege că evaluarea severă şi obiectivă este un fenomen sistemic, nu o excepţie. Şi cel mai mare deserviciu sistemului îl va face cel care va încerca să slăbească chingile testării la Bac, în loc să pună în ordine întregul angrenaj.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)