A-POLITICE // „Ziua liniştii”. Postelectorală

„Domnule Ciobanu, dumneavoastră puteţi să mă luminaţi: noi am învins ori am pierdut?”. Doamna care mă întreabă e o femeie inteligentă, o distinsă profesoară, apreciată fără rezerve de discipolii săi şi de părinţii acestora, de colegi de breaslă şi de întreaga comunitate. Dar şi o luptătoare pentru idealurile naţionale. Nu e deloc simplu să înţelegi ce se întâmplă la noi şi cum să apreciezi rezultatele acestui scrutin foarte special. Unul în care nu s-au realizat vise de mărire a unora, în care s-au spulberat mituri (cel cu tancurile ruseşti era principalul, dar nu unicul).

Strict şahistic (deh, că tot vorbim de „eşichierul” politic), e o perfectă situaţie de pat. Sau, dacă vreţi, de zugzwang – orice mişcare (a ta!) îţi slăbeşte poziţia şi îl avantajează pe adversar. Dar nici nu ai voie să nu faci mişcări, astea sunt regulile jocului… Doar că eu am mers prea adânc. Unii văd jocul politic de la noi mai simplu, ca pe un fel de „domino”. În acest sens, putem vorbi de un final indefinit, prin blocaj, care îi lasă pe toţi jucătorii cu piese în mână, dar nici una nu se potriveşte continuării partidei. Ruşii îi zic „рыба” (=„peşte”). Un fel de a o încheia… în coadă de peşte.

Troleibuzul 10: „Am mers cu el, cu bărbat-mio, că nu l-am lăsat singur, că nu se dumereşte, trebuia să-i spun cu cine să voteze”. „Şi cum, cu cine?” „Cu cine are grijă de noi.” „Şi, al nostru a intrat?” „Da. Cu şapte.” Simplu: lumea a votat „cu cine are grijă de noi”, care „ne dă” ceva. Aşadar, pe de o parte, criteriul pentru o bună parte (dacă nu pentru majoritate) e „să ne dea ceva”, iar pe de altă parte, se rezolvă simplu, prin câteva autocare pline cu ignoranţi total în ale politicii, dar motivaţi şi direcţionaţi fără scrupule (aţi văzut ce dorinţă irepresibilă, agresivă, chiar, de a-şi da votul!), fără jenă, în totală discrepanţă cu normele bunului-simţ. Şi atunci ce rol, ce rost şi ce eficienţă are efortul cuiva de a convinge colegul (în lungi şi sterile – da! – dispute despre cine sunt „ai noştri”) sau efortul cuiva care se deplasează, de unul singur, pe cont propriu, la sute de kilometri, pentru a promova schimbarea? Cei care trebuie să asigure egalitatea şanselor şi confruntarea onestă a ideilor politice nu au nimic de comentat aici?

După campanie (termenul e militar, nu?), câmpul politic al Republicii Moldova arată ca un teritoriu devastat de război. Pârjolit, pustiit. Bannerele ne mai îndeamnă să nu gândim mult, ci să votăm „steluţa”: „ne veri nikomu, golosui za zvezdu”, dar nimeni nu le mai observă. Lumea a cam muţit după aflarea tuturor rezultatelor, ezitând între lehamite şi uşurare: niciun partid nu a triumfat, dar şi nici un scenariu apocaliptic nu s-a adeverit.

Apoi au început injuriile reciproce, tot mai intense. Un fel de nou mic dar crâncen război postbelic al tuturor împotriva tuturor. Nimeni nu îşi asumă insuccesul, toţi proştii din jur sunt vinovaţi. Şi poporul, desigur, un prost colectiv. Doar nu se putea ca noi să fi greşit undeva. Nu, noi am fost perfecţi… şi, mai ales, consecvenţi (sic!). Nu am cedat nimic din principii. Doar că lumea, proastă, nu ne-a înţeles. Iar ca ironia să fie completă (şi să exprime portretul nostru colectiv), distribuirea locurilor în parlament arată ca un tricolor: socialiştii roşii, ACUM-iştii galbeni şi democraţii albaştri. Doar că terenul albastru e uşor ferfeniţit de câteva găuri albe-gri ale anarhiştilor de la ŞOR şi ale „independenţilor” (ghilimelele nu sunt decorative aici).

Socialiştii îi învinuiesc pe democraţi că în circumscripţiile „transnistrene” aceştia din urmă au folosit „resursa administrativă” (de fapt, o resursă a businessului comun, autocarele fiind de la firma „Sheriff), iar democraţii îi acuză pe socialişti de coruperea alegătorilor (în aceleaşi circumscripţii!). O situaţie ideală, după mine, pentru anularea rezultatului din cele două circumscripţii. Adevărat, socialiştii contestă rezultatele şi acolo unde candidaţii lor au pierdut cu o diferenţă mică. Iar ACUM consideră că întregul scrutin e compromis.

Motive serioase, aş zice eu, să fie anulate rezultatele scrutinului (o Rodica Berdilo pe invers ar avea suficiente motive s-o facă). Să voteze moldovenii noştri încă (şi poate încă) o dată. O cascadă infernală de alegeri (oricum e un fel de „luna cadourilor”) până se vor învăţa să aleagă cu mintea proprie. Iată că şi eu sunt tentat să cred că nu politicienii sunt de vină, ci nenorocitul nostru alegător, ignorant şi lipsit de caracter. Bine, va zice oponentul meu dintotdeauna, dar politicienii care se avântă în bătălii electorale nu ştiu cu ce sistem şi cu ce electorat vor avea de a face? De vreme ce intră în competiţie, nu se presupune că ei acceptă regulile? Să fie buni atunci să respecte şi consecinţele! Cum aş putea să răspund acestei replici? Nicicum! Şi dacă nu am replică, mă repliez. Mă retrag. Respectele mele, distinse alegător!

Ah, da, era întrebarea doamnei. Ce să spun, stimată doamnă? Eu cred că nu e bine, dar nici nu sunt sigur că există soluţii plauzibile. Eu cred că ăsta e plafonul nostru intelectual şi politic. Puterea noastră de luptă şi forţa noastră de convingere. Capacitatea noastră de înţelegere, de toleranţă, de respect reciproc. Şi de comunicare, noi înde noi. La ce ne-am mira? Excepţiile fericite nu sunt din zona politicului.

The following two tabs change content below.