A-POLITICE // Ziua împăcării

MIRCEA-V.-CIOBANU

La mine în sat, când eram copil, ziua de 9 mai era un fel de Paştele Blajinilor. Se adunau oamenii din două sate învecinate în parcul de la hotar, întindeau pe iarbă ţoluri şi improvizau o masă de pomenire. Nu se povesteau „fapte de eroism”. Erau evocaţi cei căzuţi în război, fie că luptaseră în armata sovietică, fie că în cea română, fie că în ambele (războiul nu are scrupule când îşi solicita raţia de carne de tun).

Dar era şi o zi a împăcării oamenilor certaţi între ei. De Paştele Blajinilor, fiecare era la mormântul rudelor sale, iar aici – tot un fel de zi de pomenire a morţilor (şi erau deja pomeniţi toţi morţii, nu numai cei din război, pentru că mai urmase şi foametea şi alte tragedii familiale, or viaţa omului nu e decât o succesiune de înmormântări) – lumea se vedea adunată împreună, oamenii treceau de la un capăt al mesei la altul (bucuria beţivilor de pomană!) şi se iertau reciproc. Era o sărbătoare păgână, nu avea nimic cu Învierea, dar era o zi a memoriei. Nu paradă, nu chef, ci pomenire.

Războiul încă îşi vindeca rănile. Numai că fiecare înţelegea în felul său această vindecare. Cineva şi-a făcut carieră din apologia războiului, cineva şi-a construit politica pe osemintele celor căzuţi în măcel. O jumătate de Europă a găsit – pentru întâia dată după secole de ciomăgire reciprocă – soluţia împăcării şi a construirii spaţiului comun, în loc de o perpetuă revendicare a teritoriilor. În acest sens, Jean Monnet, Robert Schuman şi Konrad Adenauer ar merita evocaţi mai mult decât Rommel, Montgomery sau Jukov. O altă jumătate a continentului a ales să tot împartă (şi azi!) lumea în „ai noştri” şi „ai lor”. Şi să-i venereze pe Jukov şi pe Stalin.

Nu credeam că vecinii din est vor mai dori (mă gândesc la oamenii simpli, nu la politicieni) să revină în URSS. M-am îngrozit (mai mult decât de războiul din estul Ucrainei, pentru că acesta era declanşat de tehnologii politici ai Kremlinului) de primitivismul agresiv al celor care mai „luptă” şi azi cu „fascismul”. Construindu-şi, în consecinţă, metodic, consecvent, un propriu stat fascist, revanşard, ostil faţă de orice idee, alta decât cea promovată de führer.

Asta înseamnă să te lipseşti de memorie şi să bagi în locul ei o frustrare colectivă, o ideologie agresivă, orientată împotriva celor care văd lumea altfel. Eu mă tem de această masă zombificată. Eu nu ştiu cum poţi să discuţi cu această majoritate agresiv-ascultătoare (care ascultă de un lider mediocru, suspicios şi duşmănos), eu nu ştiu cum să comunici cu oamenii care, de ziua când se comemorează victimele şi se consemnează ziua păcii, proslăvesc războiul.

Eu nu am decât o idee în acest sens: să-i izolăm de restul lumii, să bandajăm tot teritoriul ocupat de ei cu o panglică dungată (să se vadă de la distanţă!) şi să-i lăsăm într-o lungă carantină. Poate îşi vor reveni. Iar dacă sunt amestecaţi între noi, să-i rugăm insistent să poarte în piept câte o bucată de panglică din astea negru-brună, ca ciumaţii. Ca să fie limpede că nu avem ce să discutăm cu ei; ca să ne ferim apropiaţii, să nu fie contaminaţi; ca să spunem tuturor ceea ce a vrut să spună Albert Camus în romanul său alegoric: “Atenţie: CIUMĂ!”

…După 70 de ani, când lucrurile se limpezesc definitiv, când se deschid arhivele, când se urmăresc consecinţele malefice ale catastrofei mondiale, „drepturile de autor” asupra unei iluzorii biruinţe devin bun comun şi nimeni nu mai poate monopoliza dreptul la „victorie asupra fascismului”. Mai ales că lumea consemnează sfârşitul unei conflagraţii, nu glorifică măcelul însuşi. Şi mai ales că de atunci au urmat încă atâtea alte războaie, cu atâtea alte victime: Afganistan, Transnistria, Ucraina de Est. Ce le uneşte? Agresorul comun.

Cel care pretinde ca toată lumea să serbeze o închipuită zi a victoriei sale (asupra aliatului cu care a vrut cândva să împartă lumea). Mai împărţind-o şi azi, deja de unul singur. Este pentru prima dată în istoria omenirii când „câştigătorul” (nu perdantul!) este revanşard şi vindicativ.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)