A-POLITICE // Votul raţional

În realitate, orice vot este raţional. Epitetul, aproape pleonastic, presupune doar uneori o opoziţie: votul raţional versus votul emoţional; sau: votul raţional vs votul arbitrar. Dar alegerea, atunci când sunt respectate condiţiile liberei exprimări, presupune întotdeauna un exerciţiu logic şi critic, o discernere. Şi o discriminare, în consecinţă. Cineva rămâne în afara alegerii, fenomenul este inevitabil. A încercat să-l evite măgarul lui Buridan, dar a murit între cele două căpiţe de fân, deopotrivă de dragi lui, în loc s-o aleagă pe una şi să se înfrupte din ea.

Aşadar, alegerea, orice am spune, presupune raţiune. Chiar şi atunci când cineva alege „cu inima” (chiar dacă, vorba lui Pascal, inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte). În acest sens, singura problemă a alegătorului e în a înţelege ce alege, el, de fapt (vorba chiasmului: fă ce ştii, dar ştii ce faci?). Este dreptul lui şi e normal ca el să insiste să aleagă ceea ce îşi doreşte (oricare ar fi raţiunile lui). Dar normal e să-şi asume şi consecinţele (să răspundă de alegerea sa), să înţeleagă care pot fi ele. Dacă nu îl deranjează, chiar ne răcim gura degeaba. Dacă-i spunem noi cum e „corect” (mai ales, când el nici nu ne întreabă), atunci în ce constă alegerea lui?

Încercând să aflăm care este explicaţia preferinţelor alegătorului nostru, rămânem surprinşi uneori şi chiar stupefiaţi alteori. Dar nici atunci nu ar trebui să ne revolte înţelegerea… şi alegerea. Pentru sociologi şi politologi (dar şi pentru exerciţiul democratic în sine) toate opiniile sunt egale. Hemingway, scriitorul care a venit în literatură din ziaristică, din observarea faptelor cotidiene, sugera: când îi vezi pe doi că se bat, nu te grăbi să iei partea cuiva; ca observator al fenomenului, tu încearcă să înţelegi ce îl face pe fiecare să procedeze aşa (sau, vorba poetului, încearcă să vezi ce îl mână pe fiecare dintre ei în luptă).

Suveran al propriilor decizii, omul poate nu doar să voteze cum îi place, ci şi să-şi risipească votul. Fie şi dintr-un capriciu, care nu îi oferă nimic în schimb sau dintr-un „principiu”, la fel de inexplicabil. Singura întrebare pe care e bine să şi-o pună (şi pe care i-o putem pune şi noi, cetăţenii, fie şi din motivul că alegerea lui ne afectează şi pe noi) e cea de mai sus: el ştie care ar putea fi consecinţele votului său? Ar accepta oricare urmare posibilă? Insistenţa noastră, a celora din jurul acestui alegător – liber şi suveran, da! – vine din faptul că (deh, asta-i povestea cu democraţia!) alegerea e a lui, dar ne afectează şi pe noi, ceilalţi. Nu pretindem să „aleagă” după cum îi spunem noi, dar îl implorăm să fie raţional. Or, alegerea lui, când e bine potrivită, e spre binele comun.

Dacă nu vezi pericolul ascensiunii unor forţe reacţionare (PSRM, PCRM, ŞOR ş.a.), care nu doar vor bate (cel mai probabil) pasul pe loc şi apa în piuă, precum actualii guvernanţi, dar ne vor mai şi re-anexa Rusiei (într-un spaţiu tot mai închis lumii civilizate), atunci, da, poţi să votezi cum îţi place. Voia boierului.

Dacă nu te deranjează probabilitatea rămânerii la putere a actualilor politicieni (şi continuarea înmlăştinirii noastre, cu creşterea neîncrederii partenerilor noştri de dezvoltare), atunci nu ai decât să-i votezi (ori să-ţi etalezi principiile & capriciile). E votul tău. Apropo: de ce adepţii guvernării actuale nu ne spun simplu şi clar că îi doresc tot pe aceştia (ca să ne mai guverneze încă un termen), ci tot învăluie lumea, tot dând-o pe „unionismul” sau băgând strâmbe între unionişti şi ACUM-işti, între cei din DA şi cei din PAS… etc.?

Nu vreau să-mi răcesc gura cu cei care au părerea bătută în cuie (d.e., pentru cei care se tem cel mai mult de ascensiunea blocului ACUM, din raţiuni… pe care doar ei le înţeleg). Explic încă o dată doar pentru cei care vor să medităm împreună: dacă fiecare dintre 3-4 candidaţi proeuropeni & unionişti dintr-o anume circumscripţie va lua, să zicem, câte 10-20%, iar un socialist va obţine 25%, atunci acesta din urmă va câştiga, indiferent de opţiunile majoritar antisocialiste ale alegătorilor din circumscripţia dată. Aici parcă e clar. În circumscripţia naţională însă, voturile aparent nu se pierd. Dar dacă intră în parlament, să zicem, ACUM+ PD+socialiştii +Şor sau comuniştii, atunci numai un mandat din cele câteva redistribuite ale unioniştilor va merge la blocul anti-oligarhic şi proeuropean, celelalte patru vor fi dăruite (da, egal, nu proporţional), câte unul, socialiştilor, comuniştilor şi altor nostalgici sau promotori ai status quo-ului. Iar finalul va fi trist pentru noi toţi, nu doar pentru cei de la ACUM. Dar e voia alegătorului. Nu doar votul său e proprietatea lui suverană, ci şi opinia lui. În rest, unde am afirmat eu că nu-i las pe toţi să voteze după cum le şopteşte inima, după cum îi duce mintea, după cum îi îndeamnă raţiunea?

Raţional (nu ideal), între trei unionişti şi un prooccidental anti-oligarhic, trebuie ales cel cu şanse mai mari. Mai ales că şansele sunt, cel mai adesea, justificate: lumea înclină să ofere votul celor care s-au implicat în toţi anii, nu doar în campania electorală. Or, ca să revenim la raţiunile alegerii, noi nu candidaţilor în viitorul legislativ le dăm o şansă, ci nouă. O şansă de schimbare.

Ne-am obişnuit să spunem că de toate relele sunt de vină forţele externe sau politicienii. Fie şi pentru că „alor noştri” nu le-a ajuns minte, voinţă sau toleranţă ca să se unească. Nu-i vorbă, au toţi partea lor de vină. Dar va fi şi vina noastră, a fiecăruia dintre noi, dacă vom contribui la perpetuarea stării proaste a lucrurilor. Nu trebuie să căutăm nod în papură cuiva, nici să căutăm deputaţi ideali, e nevoie doar de puţină raţiune înainte de a vota. Înţelegând că de noi depinde ceva mai mult decât nişte principii şi nişte orgolii. Realizând că în cazul unui eşec vina va fi a noastră, în primul rând. A fiecăruia dintre noi.

P.S. Una dintre diversiunile guvernării este să-i opună pe unionişti proeuropenilor, pe unionişti între ei şi pe proeuropeni între ei. Pentru că le convine – din motive pecuniare – să se dea drept guvernare „prooccidentală” şi să aibă doar o opoziţie prorusească, gălăgioasă şi docilă. Alta e să creeze o stare de apatie, inoculând ideea că „oricum va ieşi aşa cum vrea Plahotniuc”, de-motivând oamenii să iasă la vot, lehămetiţi de alegerile ca şi cum inutile.

Riposta, dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să fie activă. Şi, da, raţională.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu