A-POLITICE // Veghere şi supra-veghere

Într-un splendid eseu, intitulat Scena supravegheată, acoperind semantic nu doar arta scenică, ci şi teatrul lumii, distinsul critic francez (şi profesor la Sorbona) de origine română George Banu pune în relație câteva cuvinte care la prima vedere desemnează aceeaşi acţiune: a veghea, a supraveghea, a observa… Numai că a „veghea” presupune o acțiune exclusiv pozitivă (cu o descendență biblică, aş adăuga eu, dacă ne amintim de vegherea solicitată – dar ratată de apostoli – din Grădina Ghetsemani). A veghea înseamnă a rămâne treaz, pentru a asigura o prezență necesară.

A supra-veghea implică deja suspiciune, teamă că urmăritul ar putea să deraieze. Şi atunci acțiunea devine una polițienească (în varianta cea mai exagerată ea va crea fenomenul orweleean al lui „Big Brother”: sistemul urmăririi totale). „E omenesc să veghezi, zice George Banu, în schimb să supra-veghezi depăşeşte acest cadru şi se transformă într-o deviere (…). Supravegherea este agitată şi iscoditoare – mai întotdeauna polițienească.”

Mă gândeam la acestea citind despre cazurile – revoltătoare, în esență – de spionare, de supra-veghere polițienească a persoanelor „indezirabile” sistemului. Fiindcă venim dintr-un trecut totalitar, obişnuiți cu urmărirea incomozilor, lumea fie reacționează anemic, fie salută, în sinea ei, acțiunea: tot ce pare suspicios, în opinia omului comun (şi născut în mantaua totalitară), trebuie supravegheat. Întru binele țării, întru „stabilitate”.

Puțini s-au deranjat de urmărirea, provocatoare, sfidătoare, a jurnalistei Liuba Şevciuc de la RISE Moldova. Încă şi mai puțini – de impertinentele filmări ale voyeuristului care o fila pe Natalia Morari de la TV8. Despre profesorii de la Liceul „Orizont” (supravegheați cică ani de zile, dar expulzați exact înaintea vizitei preşedintelui turc) nu-şi mai aminteşte nimeni, deşi un simplu exercițiu logic presupune că, în cazul unor probe serioase, acumulate în anii de urmărire, „suspecții” ar fi meritat să fie deferiți judecății aici! Cusut cu ață albă pare a fi şi cazul Petic, omul devenind, brusc, suspect (şi supravegheat din strâns) de toate crimele posibile doar după ce a povestit despre ilegalitățile de la vamă. Trei dosare de rezonanță, dar judecate cu uşile închise (şi în care au fost pedepsiți categoric şi ireversibil doar opozanții sistemului, dar muşamalizat cazul celui care cântă în dungă acestui sistem), divulgă aceleaşi apucături de stat polițienesc. Iar încercarea de a găsi activități criminale dincolo de limitele competențelor, anchetând activitatea unei fundații străine (doar pentru a găsi nod în papura opoziției) pune capac la toate.

Iar ca să ne fie vesel de tot, aflam că, pe contrasens, în ceea ce tine de „declarațiile primarului de Orhei cu discurs de ură și incitare la violență, în prezent, în legislația națională nu există reglementări clare”. Deci discursul de ură se permite, la fel ca şi supravegherea abuzivă, polițienească! Sistemul triumfă, răutăcios. Iar lumea se amuză, „privitoare ca la teatru”. Spionarea celui apropiat, acțiune perversă în sine, tinde nu doar să obțină acceptarea comunității, ci să devină normă. „Lumea ca teatru” se transformă în imaginea (hamletiană) „lumea ca închisoare”, generând suspiciune generală reciprocă.

Chiar dacă G. Banu scrie despre teatru, eseul său nu poate fi disociat, spune autorul, de propria experiență biografică, a unui om care a îndurat supravegherea regimului comunist. „Dacă această supraveghere m-a tulburat, adaugă el, asta se datorează şi faptului că trecutul meu nu poate fi despărțit de experiența care a afectat relațiile umane în fostele țări comuniste din Est, ca de altfel sub toate regimurile totalitare, a provocat neîncredere şi teamă, a distrus orice urmă de spirit comunitar”.

Mă gândesc că aici – mai mult chiar decât mutilarea unor destine personale – se tăinuieşte pericolul unei catastrofe sociale, a eşuării unei comunități care, în mod cert, nu poate să se integreze în lumea liberă. Acesta ar fi testul care ne-ar asigura ascensiunea, dar şi supravieţuirea, ca societate: intoleranța la orice soi de supra-veghere abuzivă. A trăi sub supraveghere înseamnă a trăi în închisoare.

Suntem cu toții – sic! – „clienții” acestui sistem al supravegherii totale. Cineva ne monitorizează paşii. Chiar dacă informația celor care ascultă, arhivează, depozitează date, instalează microfoane şi camere – care te privesc pe tine, cititor al acestor rânduri! – ni se pare inofensivă (după cum ridicole ne par unele „rapoarte” deconspirate ale „informatorilor” din timpul comunismului), va veni o vreme şi toate vor fi utile cui trebuie. Un schimb de vorbe; acceptarea invitației la o conferință; expunerea propriei opinii; o glumă; un compliment făcut unei femei; o replică dată unui bărbat; o proprie decizie neordinară (deci ilegitimă!) care scoate din impas o situație conservată cândva din lipsă de inspirație – toate vor fi „fixate” în raportul cuiva sau înregistrate pe retinele mijloacelor electronice. Şi scoase la iveală când trebuie. Spre amuzamentul unora şi spre tragedia (stupidă, dar inevitabilă) a altora.

Reflectând la acest subiect, tipic totalitarismului practic (dar şi inspirat de Kafka şi Orwell), Václav Havel, el însuşi disident şi victimă a sistemului, îşi intitula o piesă adresându-se dumitale, cititor al acestui text: Raport al cărui obiect eşti chiar dumneata.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)