A-POLITICE Úra, ca indiciu al patriotismului

Credeam că această măsurătoare a „patriotismului” era specifică doar epocii socialismului dezvoltat. Formă voalată a şovinismului rus, deghizat în mantia „internaţionalismului proletar”, ori a comunismului naţionalist din unele ţări ale „lagărului socialist”, patriotismul se măsura exclusiv în termenii de ură faţă de duşmanul extern (faţă de alteritate, în fapt, pentru că „duşmanul extern” mai pătrundea şi în interior). Declaraţiile de dragoste patriei, guvernului şi partidului (unic, desigur), ca şi cele adresate conducătorului iubit, erau cvasi-obligatorii şi – în acest context nivelator – nu mai puteau servi ca măsurătoare. Nimeni nu ieşea învingător în întrecerea socialistă a sloganelor patriotice…

În schimb, atitudinea faţă de alteritate (cum am zice noi azi) îi punea în evidenţă pe patrioţii adevăraţi. Şi, dimpotrivă, îi scotea la lumină pe potenţialii „vânzători de ţară”. Eroi erau consideraţi cei care au demascat şi au omorât cât mai mulţi duşmani (nu cei care au salvat cele mai multe vieţi). Era prea puţin să iubeşti până la sacrificiu patria şi pe iubitul ei conducător. Dacă această „iubire” nu era dovada urii tale faţă de Occident (în sensul foarte precis de „lume a capitalului”), declaraţiile tale de dragoste nu valorau prea mult. Deveneai suspicios dacă spuneai că îţi iubeşti patria socialistă, dar că mai şi iubeşti, pe lângă asta, vreo Americă duşmană. „Patria” era cumplit de geloasă.

Dacă manifestai interes şi admiraţie faţă de muzica rock (mai devreme: faţă de jazz), faţă de literatura şi pictura modernă (pentru unii cuvintele au mai rămas şi azi de ocară: „modernistă”, „abstracţionistă”, „avangardistă”, „postmodernistă”), faţă de filmele americane sau – în RSSM – faţă de poezia română, erai înscris, fără şanse de scăpare, pe lista duşmanilor şi trădătorilor. Nu puteai să-i iubeşti pe britanici sau pe danezi decât doar în cazul în care aceştia ar fi fost (dar de unde să fie?!) comunişti şi antiimperialişti declaraţi. Pe lista ta de lecturi erau acceptaţi numai cei cu eticheta de „scriitori progresişti”, simpatizanţi ai socialismului şi ai URSS. Ceilalţi erau indezirabili. Şi tu, cititorul, alături de ei! Xenofobie culturală desuetă şi omeneşte inexplicabilă.

Lume apolitică şi indiferentă faţă de lupta de clasă, oameni care preferau să-şi caute de treabă; tineri indolenţi, cu plete lungi (imitând moda Occidentului); fete cu fuste scurte şi tunsoare băieţească; oameni de toate vârstele îmbrăcaţi în blugi aduşi din acelaşi Occident, împreună cu magnetofoanele şi înregistrările de acolo (tot ei mai şi ascultând „vocile” interzise ale posturilor de radio străine) – toţi cei care manifestau o cât de mică simpatie faţă de produsele străine, „capitaliste”, erau culpabili de oprobriul public.

Ceea ce trăim azi e (doar) o consecinţă a diabolicei metodologii securiste de a băga strâmbe. De a dezbina, pentru a stăpâni. Şi nu doar „pro-ruşii” îi detestă pe occidentali şi români, iar unioniştii şi „occidentaliştii” se văd obligaţi să-i urască pe ruşi. Mijlocul „paşnic” al acestei ecuaţii (promotorii „căii a patra”) sunt încă şi mai categorici: ei îi urăsc pe ruşi şi îi detestă pe „europeni”, chiar dacă motivele sunt diferite. Pentru că altfel, „calea a patra” îşi pierde raţiunea de a fi! Azi nimeni nu se lansează în politică până când nu îşi construieşte, mai întâi, un inamic care trebuie distrus. Pentru că e mai uşor să canalizezi energiile şi frustrările adepţilor spre demolare, decât să-i mobilizezi pentru lucruri simple şi utile.

„Patrioţii” noştri de azi (dintotdeauna?) nu atât îşi iubesc semenii, cât îi urăsc pe ceilalţi. Eu nu sunt adept al teoriilor conspiraţioniste, dar încep să cred că securitatea sovietică şi-a lăsat deliberat o amprentă puternică pe imaginea mişcărilor patriotice din fostul imperiu. Nu sunt gata să cred legendelor despre Roşca, Matei, Ghimpu ş.a. (ca „agenţi ai KGB-ului”), dar fiecare dintre ei a preluat perfect tradiţia strategică de a urî. Toţi liderii noştri, patrioţi până peste limite, i-au urât pe toţi cei care erau altfel.

Odată cu trecerea în plan secund a duşmanului extern, ura era transferată asupra celui din interior. Roşca îl ura pe Matei, Matei pe Roşca, Ghimpu pe Pavlicenco şi viceversa… Nu putea fi patriot cine nu îi ura suficient de mult pe ceilalţi; apoi pe „ai noştri”, moldoveni, dar care nu se declarau români („mancurţii”); apoi pe românii conştienţi de românismul lor, dar cu viziuni „globaliste” („cosmopoliţii!”), care nu erau suficient de buni români de vreme ce nu îi urau suficient de mult pe ceilalţi; apoi românii-români, care îi urau pe ceilalţi, dar erau din altă tabără patriotică (cei din altă echipă nu puteau fi decât securişti) etc., etc.

Nu e o calitate specifică „unioniştilor”, nu vă grăbiţi cu concluziile. Cei care adoră Rusia şi duc dorul URSS au exact – punct cu punct! – aceeaşi mentalitate KGB-istă: ei vor să fie cu Rusia lui Putin, consecutiv ei urăsc America, Europa şi (mai ales) România. Pentru că România înseamnă Europa, înseamnă NATO, înseamnă alţii! Iar „alţii” înseamnă „duşmani”.

Când oamenii (şi ideile) au început să circule liber, ne-am pomenit că nici în Rusia actuală, dar nici în România, nu toţi sunt „adevăraţi patrioţi”. Ruşii din Basarabia au descoperit cu uimire că nu toţi ruşii din Rusia iubesc Rusia lui Putin. Că nu toţi ruşii sunt încântaţi de raptul banditesc al Crimeii. Că mulţi dintre ei (alde Novodvorskaia, Nemţov, Bukovski, Akunin ş.a.) nici pe aproape nu corespund calapodului „patriotic” putinist. Iar patrioţii români din Basarabia au început a se uita cu suspiciune la basarabenii noştri care, ajunşi în România, nu se înfrăţeau – în mod previzibil – cu alde Păunescu, Funar sau Vadim, ci pactizau globalist şi liberal cu alde Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau, Doamne fereşte, Boia!

Pe segmentele dureroase ale istoriei (mai ales pe teritoriul fostelor colonii şi al ţărilor care nu au ieşit – ca mental colectiv – din feudalism) încă se mai înţelege că problema identitară înseamnă o delimitare cât mai clară de „ceilalţi”. Iar dacă aceştia nu există, atunci ei trebuie inventaţi. Vorba lui Umberto Eco: pentru a se defini ca entitate distinctă, o comunitate are nevoie de un duşman, care să fie d i f e r i t de ea. Nu contează cum se va numi acest duşman: „liberal” sau „capitalist” (în raport cu socialistul); „român” (în raport cu „moldoveanul”), „slav” (în raport cu „latinul”), european în raport cu asiaticul sau evreu – în raport cu oricine; apoi al doilea cerc al acestui infern, cercul absolut: „străin”, „emigrant”, „păgân/ ateist”, „homosexual”; apoi al treilea cerc: „de al nostru”, dar „tolerant” sau, mai rău: „mankurt”, „KGB-ist”, „vândut” ruşilor, americanilor, evreilor sau masonilor) – important e ca el să existe. Şi să dea sens existenţei entităţii noastre. Cât mai pure, desigur.

Metodă sinucigaşă, care încurcă vieţii. Dar care ne permite să murim, cu toţii, patrioţi.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)