A-POLITICE // Unitatea noastră cea de toate zilele

Cartea a IV-a, Unitatea naţională, din istoria lui Bălcescu despre Mihai Viteazul începe cu descrierea unei imagini de Paradis: „Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei…”.

Basarabeanul Alecu Russo, prietenul său de vise şi de suferinţe, îi răspunde prin biblica tânguire Cântarea României: „Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul… Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?…”.

Urmând, ceva mai jos, povestea despre cei trei fraţi care au trăit împreună şi despre nepoţii care au decis că e mai bine să trăiască separat. O istorie a unui Babel pe invers: „Săpară șanțuri și puseră râurile și munții hotare între dânșii… și de atuncea frații nu se mai puteau vedea între ei… și vecinii se umplură de bucurie… Nu trecu mult, și fiecare, șezând închis în moșia sa, ajunse că copiii din aceiași părinți uitară de tot unii de alții, și de vorbeau tot o limbă… dar nu se mai înțelegeau […] Și aceste neamuri, care încă se numesc între sine români, în ochii celorlalte popoare sunt numai seminții rătăcite, al cărora izvor s-a stins din ținerea (de) minte a oamenilor!…” (Cântarea României, 51).

Paradisul re-constituit (ca proiect de viitor, ca vis) de acelaşi Russo în scrisoarea către Bălcescu (era în 1848!) are contururi geografice precise: „Un mare popor cu o mare ca întăritură, două fluvii care se numesc Dunărea și Nistru drept centură, cu sânge roman în vine, și nici Moldova cu fiicele ei, nici Transilvania ori Banat, ci un pământ românesc cu o mare capitală, care s-ar chema Roma, dacă vrei, cu mari piețe numite Piața Poporului, Piața Traiană, Piața lui Ștefan, Piața lui Mihai, Piața Moldovei, Piața Banatului, Piața Ardealului.”.

Delimitarea geografică (şi politică) explicită a spaţiului unităţii noastre naţionale o găsim în Introducţia (de la 1840!) a revistei „Dacia literară” (revista era un fapt unionist, nu doar un vis): „Așadar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii românești, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni…”. Şi, în fine, ca un acord major: „Literatura noastră are trebuință de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă și neplăcută neunire. În sfârșit, țelul nostru este realizarea dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți.”.

În îndepărtatul an 1897 (când Basarabia era parte a Imperiului Rus), George Coşbuc, prefaţând o culegere de folclor din Basarabia, incluzând texte adunate de Gheorghe V. Madan, mărturiseşte, nu fără uimire: „Multe dintre poeziile basarabene sunt tocmai pe tocmai aşa cum le ştiam eu de mic copil de-acasă, în nordul Ardealului, şi cum le-am citit şi în Banat şi în Crişana etc. Explicarea acestui fapt e un lucru aşa de mângâietor şi însufleţitor în ce priveşte chestiunea unităţii de limbă şi de sentimente la toţi românii.”.

Un argument convingător, cu valoare de testament, e şi celebra explicaţie a lui Alexe Mateevici, rostită cu prilejul Primului congres al Învăţătorilor din Chişinăul lui 1917: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba.”. Un altul aparţine lui G. Călinescu şi e fixat în finalul „Prefeţei” la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, carte tipărită într-un an de restrişte (1941): „În aceste timpuri de suferinţă naţională, o astfel de carte nepărtinitoare trebuie să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură care, pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una şi indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român, Eminescu în Bucovina, Hasdeu în Basarabia, Bolintineanu în Macedonia, Slavici la graniţa de Vest, Coşbuc şi Rebreanu în preajma Năsăudului, Maiorescu şi Goga pe lângă Oltul ardelean, sunt eternii noştri păzitori ai solului veşnic…”

Şi literaţii de azi au demonstrat (textul pe care îl citiţi acum ar fi trebuit poate să se intituleze: „Unitatea naţională: modelul literaturii”) cum se realizează şi se valorifică fără rest unitatea naţională, fie şi în condiţiile unei frontiere deranjante, ale unor vămi care limitează circulaţia scriitorilor, cititorilor şi a cărţilor. Şi – ceea ce este extrem de important – unitatea naţională pe palierul literaturii se produce nu graţie unor similitudini aduse până la suprapunere, ci, dimpotrivă, în pofida unor diferenţe substanţiale, precum le stă bine unor creatori cu personalitate. Mai mult. Pe acest teren al spiritualităţii noastre s-au produs multe ciocniri de orgolii, capabile să zdruncine „frăţia” (cuvânt absolut impropriu, or, cei „de peste Prut” – indiferent din care parte priveşti – nu sunt fraţii noştri, suntem noi, înşine!).

În anul Centenarului nu putem să nu evocăm anul 1918 şi semnificaţia lui… nu doar pentru istoria noastră, ci pentru fiinţa noastră. Or, până şi cei mai aprigi „statalişti” ai RM trebuie să ştie că, fără 27 martie 1918 şi fără 1 decembrie 1918, ei nu ar fi existat. Dacă rusificarea intensă a Basarabiei, începută în 1812, ar fi continuat fără pauze şi în secolul XX, azi am fi fost o gubernie rusească, periferică şi deznaţionalizată.

Fie şi treptat, fie şi deloc simplu, prin insistenţa breslei scriitoriceşti (cea care a şi declanşat mecanismul mişcării de emancipare naţională din deceniul nouă al secolului trecut), prin consecvenţa cvasiunanimă a profesorilor de română din Basarabia, prin proiecte culturale comune, literatura română, azi, nu mai poate fi privită ca una „străină” în Basarabia, nu mai poate fi imaginată fără contribuţia basarabenilor Russo, Hasdeu, Stere, Beşleagă sau Goma, iar literatura basarabenilor nu mai poate fi percepută altfel decât ca parte a literaturii române. Perfectă dovadă a unităţii naţionale, alături, desigur, de muzica, teatrul sau alte manifestări ale spiritului.

Ce ar fi de învăţat de aici? Mai întâi, că se poate şi că e foarte important să doreşti cu adevărat, sincer, dezinteresat. Să construieşti această unitate şi în pofida, nu doar datorită… Să pui osul la bătaie, nu doar să profiţi. Apoi: că toţi sunt ai noştri. Chiar şi cei care nu ne plac. E contraproductiv şi chiar împotriva firii să construieşti caste, straturi, „niveluri” de beneficiari. Apoi (pe contrasens, cum ar veni): unitatea nu e pentru funcţii, onoruri, beneficii. E pentru întregirea firii, condiţie sine qua non a integrităţii şi prosperităţii. În rest (în fine), toate astea nu fac abstracţie de spiritul critic, ci îl presupun, implicit.

Dar aici intrăm deja într-un alt subiect…

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)