A-POLITICE // Unioniştii şi guvernarea

Înaintarea de către partidele unioniste a propriilor candidaţi la primăria Chişinăului e un fapt previzibil şi explicabil. Liberalii vor să demonstreze că mai sunt o forţă viabilă şi – având în vedere că până acum Chişinăul i-a susţinut – speră să repete trucul. PUN, ca orice partid nou, îşi doreşte afirmarea pe piaţă, în speranţa acumulării de capital la preţ redus, în perioada promoţională. Iar PNL participă dintr-o veche inerţie. Explicabilă această dorinţă irepresibilă de a ieşi în faţă, dar singurii care îi pot penaliza pe politicieni pentru mişcări greşite sunt alegătorii, nicidecum partidele „afiliate ideologic” trebuie să-i înveţe ce e mai bine.

Sigur că, în această construcţie cu mai multe capete, e mai mult politică şi mai puţin sentiment al unităţii naţionale: cum să-ţi discreditezi fratele de ideal (şi să te răsteşti la alegătorul „incorect”), în loc să construiţi împreună punţi spre ceilalţi conaţionali? Unionism înseamnă cucerirea unor noi aderenţi, nu repetarea la nesfârşit a aceluiaşi discurs pentru aceiaşi adepţi. Dar echipele fiind reciproc incompatibile, e inutil să forţezi nota.

Obscure sunt legăturile unioniştilor cu guvernarea. Urmărind scurta istorie a relaţiilor PD cu foştii parteneri, partidele unioniste ar trebui să fie atente: nimeni nu va fi cruţat, în definitiv. Toţi vor fi sacrificaţi fără milă la prima necesitate de scuturare a balastului. Procesul a şi început: dacă iniţial formarea unui pol unionist distinct era în beneficiul guvernării (unioniştii diluând opoziţia de dreapta, proeuropeană), azi e altfel. Divizarea, concertată, a mişcării unioniste propriu-zise denotă o diversiune evidentă a puterii: ea nu îşi doreşte o mişcare proromânească viguroasă, ci câteva curente dispersate, cu acelaşi rol dispersiv în ecuaţia guvernării: slăbirea unităţii mişcării prooccidentale.

În lupta politică, afirmarea propriei identităţi înseamnă atitudinea faţă de puterea actuală. Uimitor însă, guvernarea (care – zilnic – se confruntă dur cu opoziţia reală, îşi discreditează metodic, necruţător, oponenţii şi chiar îi bagă, elementar, la puşcărie, când aceştia îi fac concurenţă serioasă) nu are nicio atitudine faţă de mişcările/ partidele unioniste. Dimpotrivă, li se oferă acestora libertatea şi susţinerea mediatică. Să înţelegem că partidul de guvernământ (Candu, Filip, Lupu, Diacov, Sârbu, Reşetnicov) este cumva discret unionist? Să fim serioşi! Şi atunci de ce sunt toleraţi şi protejaţi unioniştii? Simplu: cât timp sunt inofensivi, ei sunt utili.

Dar care este atitudinea unioniştilor faţă de puterea actuală? Uimitor, dar nici partidele unioniste (care, pe de o parte, se detestă reciproc şi, pe de alta, au permanent de obiectat ceva PAS-ului şi Platformei DA) nu au nimic de reproşat puterii actuale! Nu îi deranjează! Singurul conflict care s-a produs între un partid actual unionist şi PD a fost retragerea liberalilor de la guvernare… după ce li s-au deschis dosare penale câtorva membri marcanţi ai partidului. Reţinem: ruptura s-a produs în momentul în care puterea a decis să se dezică de serviciile partenerilor unionişti. Nu mai avea nevoie de ei! Dar nu a fost un conflict pe criteriul identităţii naţionale. Iar partidele unioniste nici măcar nu au huiduit parlamentul de la Chişinău, care aici, acasă, a ignorat Centenarul Unirii Basarabiei cu România, iar la Bucureşti a avut o delegaţie ştearsă, o (im)prestanţă proastă, un comportament lamentabil.

Locul partidelor unioniste în sistemul politic actual ar trebui privit cu atenţie de către votanţii acestora (nu de către potenţialii „parteneri”). Nu trebuie să fii neapărat (suspiciunea eternă) „omul lui Plahotniuc”. E suficient ca echipa acestuia să manipuleze în propriul beneficiu dezideratele tale sincere (şi să te folosească în discreditarea oponenţilor, pasându-ţi până şi sintagme de-a gata, cu care să respingi colaborarea cu opozanţii puterii!).

Eu aş sfătui lumea care susţine partidele unioniste şi pe cele anti-oligarhice, proeuropene să nu se discrediteze reciproc. Aş lăsa lucrurile să se aşeze şi porţile deschise dialogului, iar decizia supremă aş lăsa-o la discreţia alegătorului înţelept. Nu se termină lumea cu alegerea primarului. Iar în perspectivă, o colaborare, discretă sau afişată, nu trebuie exclusă. Când binomul de la guvernare doreşte divizarea, nu te lăsa antrenat în acest joc.

P.S. Acum câţiva ani votam – din solidaritate, nu din devotament partinic – un primar liberal. Unionist. Ce am avut în consecinţă? Un oraş care nu s-a colorat, de ruşine, în roşu. Atât. În rest, oraşul e urât, funcţionarii sunt corupţi, unionismul nu a câştigat nimic. Dimpotrivă, toate insuccesele (unele inevitabile) în administrarea oraşului, dar şi toate schemele dubioase, aplicate cu concursul, cu acordul tacit sau pe la spatele primarului general, au fost asociate cu unionismul. De ce am insista să călcăm pe aceeaşi greblă?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)