A-POLITICE // Unionismul critic

Creşterea – aş zice spectaculoasă, chiar dacă se reflectă doar în sondaje – numărului unioniştilor şi descreşterea, în proporţie inversă, a succesului electoral al partidelor declarate unioniste e un paradox, totuşi. Putem da vina pe liderii compromişi, pe cei care au trădat idealurile sau pe fosta guvernare democrată, care a neutralizat politic atât vechile partide, cât şi formaţiunile inocente.

Sigur că poţi să pui insuccesul (numărul unioniştilor fiind în creştere, vorbim exclusiv de restanţele de pe parcela partinică) pe responsabilitatea Blocului ACUM, care i-a înglobat pe unionişti (ca deputaţi şi ca votanţi), fără să-şi asume şi ideile unioniste (topindu-le, da, în „ideea euro-integratoare”).

Poţi să dai vina pe războiul hibrid, pe diversiunile ruşilor şi ale rezidenţilor săi la Chişinău. Poţi să învinuieşti nestatornicul (infidelul!) electorat românesc. Poţi să pui o parte de vină pe inconsecvenţa guvernelor de la Bucureşti, care nu a avut o politică clară şi constantă aici, susţinând unioniştii basarabeni exclusiv pe criteriul fidelităţii, nu al eficienţei. Ergo: această ecuaţie paradoxală poate fi rezolvată doar după un exerciţiu critic.

Proiectele unioniste (şi, mai ales, proiectanţii) de până acum nu suportau critica, deşi, în fond, propriul lor discurs nu era decât critică pură. La adresa puterii (sovietice) de la Chişinău sau Moscova, la adresa opoziţiei pro-estice, a opoziţiei proeuropene şi chiar a opoziţiei unioniste (sic!), dar care nu făcea parte din formaţiunea necesară. Liderii nu acceptau sfaturi, în timp ce propriul lor discurs era doar o sumă de indicaţii date altora – de la adepţi la oponenţi, de la factorii de decizie din Chişinău la decidenţii de la Bucureşti.

Astfel, oricât de neaşteptată poate să pară unora sintagma din titlul acestui editorial, ea reprezintă de mult o realitate. Privind lucrurile din perspectiva alegătorului cu aspiraţii unioniste (deoarece el contează decisiv în această ecuaţie, nu visele de mărire ale cuiva), vom vedea că el a avut întotdeauna o viziune critică. Atât faţă de fenomenul unionismului în sine, cât şi faţă de politicienii care se declară unionişti. Faptul e cauzat, desigur, de prea multele deziluzii, dar se şi datorează, inclusiv, unei palete tot mai largi de alegere, atât în ceea ce ţine de  căile reunirii cu Ţara, cât şi în ceea ce-i priveşte pe politicienii care se angajează să-i fie călăuze.

De vreme ce casting-urile anterioare, cu încrederea acordată unioniştilor activi, vocali, simpatici, nu au avut o finalitate pe potriva aşteptărilor, e normal să se mizeze pe cei eficienţi politic. Capabili să convingă lumea, să colaboreze cu partenerii, să fie intransigenţi cu adversarii, dar şi să poată obţine puncte politice. Să lărgească şi să diversifice nu doar paleta eventualilor „aleşi”, ci şi pe cea a potenţialilor alegători. Multiplicând rândurile unioniştilor, nu doar beneficiind de susţinerea unora şi aceloraşi adepţi ai ideii. Făcând mai atractivă ideea unirii, nu doar făcându-se el cât mai atractiv pentru votanţi.

Având în vedere că „noile” proiecte vin pe un teritoriu explorat, aşadar lipsind nevoia repetării sloganelor deja însuşite, aprecierile se vor face în baza criteriilor de noutate, eficienţă, credibilitate, inteligenţă, argumentare, distincţie. Dacă nu le ai, care ar fi motivele ca unioniştii dintotdeauna să abandoneze vechile preferinţe? Care ar fi motivele ca noii aderenţi să vină la tine, şi nu la cei verificaţi în timp ori să prefere unionismul moderat al unor „proeuropeni”, inclusiv al celor din arcul guvernării actuale?

Epoca romantică, a începutului mişcării de emancipare naţională, nu presupunea nici umbră de critică. Eram fericiţi că intelectualii noştri, cu carieră făcută în comunism, s-au dovedit a fi (în forul lor interior) mari patrioţi unionişti şi nu ne-a mai trecut prin minte să-i luăm la întrebări: cum se face că trecutul le-a fost cam palid?

Epoca romantică, a începutului mişcării de emancipare naţională, nu presupunea nici umbră de critică. Eram fericiţi că intelectualii noştri, cu carieră făcută în comunism, s-au dovedit a fi (în forul lor interior) mari patrioţi unionişti şi nu ne-a mai trecut prin minte să-i luăm la întrebări: cum se face că trecutul le-a fost cam palid?

Testul a existat, totuşi. Un vechi camarad de luptă şi suferinţă avea, pentru orice nou lider unionist, întrebarea de serviciu: ce a făcut el până la 1989? Ce carieră a avut? Cât de unionist era el atunci când pentru asta nu se acordau onoruri, ci se aplicau penalităţi sociale, politice, profesionale? Nu era testul ideal, deoarece nu toţi disidenţii de atunci s-au dovedit a fi cei mai buni politicieni de mai târziu. Dar era un prim filtru.

Un alt test al camaradului meu era devotamentul (dezinteresat!) idealului. Atunci când un „unionist” obţinea vreo funcţie, vreun statut social deosebit sau alte avantaje (obţinute exclusiv pe criteriul „unionismului” său), acesta era declarat profitor şi privit cu suspiciune. Camaradul meu considera că atâta timp cât unirea reală încă nu este posibilă, cât timp unioniştii nu au o majoritate absolută în parlament, ei trebuie să fie doar în opoziţie. Sau: ei pot să fie la guvernare doar dacă promovează, în cadrul acestei guvernări, idealurile şi scopurile unioniste. În niciun caz ei nu trebuie să se bucure de avantajele prezenţei la guvernare. Nu sunt sigur că avea deplină dreptate, dar această absolutizare a idealurilor/ scopurilor unioniste merită luată în calcul.

O privire critică şi un exerciţiu critic nu ar fi stricat nici la nivel decizional. Chiar dacă acesta a fost privit întotdeauna cu suspiciune şi orice critică era taxată ca o diversiune împotriva nu doar a celui criticat, ci şi împotriva Unirii. În general, testul e simplu. Pentru a nu fi dezamăgit ulterior, e bine să-i putem identifica pe acei promotori ai idealurilor unioniste în politica reală care – vorba cunoscutului regizor – pun preţ pe unionismul (= conştiinţa şi valorile naţionale) în sine, pe unionismul din ei (nu pe cei care se iubesc pe sine, proiectaţi în ideea unionistă). E normal să mizezi pe cel care poate să aducă puncte politice în caseta unionistă. Pe omul eficient politic, care poate să convingă şi care poate să-şi pună osul la bătaie.

Ceea ce este comun pentru toate proiectele de până acum e că toţi au mizat pe un potenţial unionist deja existent (pentru care „aleşii” nu aveau nici un merit!). Cu unul şi acelaşi discurs; cu unii şi aceiaşi politicieni şi artişti; cu unele şi aceleaşi cântece. Nici noii proiectanţi nu s-au dus prea departe. Avem două oferte proaspete, fie şi oarecum previzibile: un proiect de alternativă pură, deşi condusă de un fost membru activ al unui partid istoric; şi un altul, care îşi propune  unificarea forţelor. Pe lângă argumentul emoţional, etnic, istoric, au apărut şi argumente ale prezentului comun, ale modernităţii, ale pragmatismului şi lucidităţii.

E de neevitat un discurs pragmatic şi punctual (politic, economic, social) în cazul accederii în parlament. Nu îţi mai poţi construi discursul doar pe ideea, abstract expusă, a unirii necondiţionate (ca deziderat final, fără continuitate) şi pe gestionarea, pe teren basarabean, a fondurilor româneşti. Basarabenii – ca să întoarcem puţin perspectiva critică – nu trebuie doar să beneficieze de asistenţa culturală, politică, economică, financiară românească. Ei trebuie să mai şi pună umărul. Să mai şi contribuie, fiecare pe segmentul său de competenţe, la cauza comună.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)