A-POLITICE // Turul I versus turul II  

În pofida adversarilor politici şi a cârtitorilor de meserie, victoria lui Andrei Năstase e de cea mai autentică probă. E o victorie în sine, chiar una dublă: asupra unui adversar redutabil şi asupra sistemului, dincolo de (sau: înainte de) orice semnificaţie şi legătură cu alegerile viitoare. Nu însă şi o victorie absolută, ruptă de context. În mod normal, în perspectiva parlamentarelor din toamnă, forţele de dreapta ar trebui să analizeze cât se poate de punctual originea, temeinicia şi substratul sociopsihologic al celor 71 803 din primul tur versus cele 129 432 de voturi date lui Năstase în turul doi (dar şi natura celor 119 788 de voturi date socialistului).

În perspectiva parlamentarelor din toamnă, campania electorală pentru primărie poate fi o lecţie cu posibile scenarii, unele optimiste, altele mai puţin sau chiar pesimiste. Mai întâi: e limpede că dacă dreapta proeuropeană, anti-oligarhică şi unionistă ar fi pierdut Chişinăul, în toamnă ar fi pierdut şi mai mult. Ar fi scăzut încrederea în puterile de a schimba ceva, dar şi partenerii externi ne-ar fi creditat cu rezerve. Ar fi fost o mare deziluzie şi pentru unioniştii, care arătau în sondaje (neelectorale) ca prezenţă masivă în Chişinău, iar scorul modest atins de PUN şi PL i-a descurajat. O eventuală victorie a socialistului le-ar fi tăiat aripile.

Victoria lui Andrei Năstase le-a dat însă aripi tuturor. Se pot reconfigura alianţe şi planuri individuale, dar important e că am dovedit: se poate! E un pas spre un bun rezultat în toamnă. Refuzând jocul propus de guvernare, Andrei Năstase şi echipa s-au declarat adversari ai sistemului, opozanţi metodici ai puterii, ai guvernării. În acest sens, victoria de la Chişinău e o bună investiţie pentru următorul scrutin, care se va construi pe demontarea sistemului.

Aici analizele se bifurcă-trifurcă însă mai puţin triumfalist. Pentru votarea pe listele de partid, rezultatul alegerilor primarului general poate fi apreciat ca moderat optimist. Moderat, pentru că în toamnă nu vor fi absorbite automat toate cele aproape  o sută treizeci de mii de voturi (deşi efortul de a le re-cuceri merită!) – ele vin din zone electorale diferite.

Încă şi mai rezervat trebuie să privim perspectivele din circumscripţiile uninominale. În Chişinău, după cum se ştie, ele vor fi nouă (în oraş) plus două (în suburbii). Rezultatul din 3 iunie nu poate fi extrapolat. E de analizat (ca relevant), mai curând, votul din 20 mai (din tristul motiv că la parlamentare turul doi nu se prevede). E greu să ne închipuim că toate forţele de dreapta se vor grupa din prima în jurul PAS-DA. Mai curând, partidele mici vor încerca încă o dată marea cu degetul, chiar dacă mişcarea le va fi sinucigaşă. Extrapolând – de data asta – votul din 20 mai, vom obţine ipotetice victorii ale socialiştilor pe mai toate circumscripţiile din Chişinău. Bineînţeles că nu va fi chiar aşa, nimic nu se va repeta în mod mecanic, dar e de gândit aici.

O soluţie mai uşor de acceptat, ca idee, de tehnologii partidelor (dar nu sunt sigur că va fi şi cea mai eficientă), ar fi convingerea electoratului ne-socialist  că doar uniţi putem obţine un rezultat bun, iar pulverizarea forţelor ne va distruge. Dar există şi cealaltă (care ţine cont şi de ambiţia unor partide să meargă cu propriii candidaţi). Negocierea cu unioniştii (şi, eventual, cu vreun independent cu priză la public) şi împărţirea zonelor de influenţă. Tehnologia ar putea fi menţinută şi în unele circumscripţii din afara Chişinăului. Păstrându-şi listele partidului/ blocului intacte, pe unele sectoare ar putea fi acceptaţi candidaţi unici (europeni & unionişti). Deci, ca să fie clară ideea: nu sprijinul unui candidat „străin” (ca să nu produci confuzii, de vreme ce susţii concomitent lista propriului partid), ci refuzul de a face concurenţă pe anumite circumscripţii unui candidat de dreapta, considerat cu şanse. Fie şi discret, dacă aşa o cere tactica.

Nu atât campanie comună şi coagulare, cât coabitare paşnică, pe fiecare sector, a forţelor de dreapta (cu porţile deschise pentru eventuale coaliţii postelectorale). Propunerile mele vin (şi) dintr-o experienţă tristă a unui partid unionist intransigent şi principial, refuzând colaborarea cu „dreapta” (considerată falsă, bineînţeles), partid liderul căruia a sfârşit-o în braţele stângii pro-moscovite. Când aud aceleaşi apeluri la intoleranţă şi la demolarea dreptei (ca fiind, bineînţeles, „falsă”), dar şi a unioniştilor („falşi” şi ei), mă gândesc dacă nu cumva ex-liderul „unionist” (până în măduva oaselor!) îi mai consiliază, şi azi, pe toţi: „proeuropeni”,  „unionişti”, „luptători cu mafia”… din umbra steagului lui Dodon.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu