A-POLITICE // Tragicul şi comicul zilelor noastre

MIRCEA-V.-CIOBANU

Un cunoscut critic francez scria că stilul unui popor se află în tragedie. Secolele în care a înflorit tragedia sunt timpuri ce au creat stilul naţiunilor. Deducem (d.e.) din tragediile lui Racine şi Corneille un stil francez bazat pe cultură, onestitate, cavalerism, simţul datoriei etc.

Clasicul nostru absolut, în acest sens, e Caragiale (n-o fi fiind comediile lui Caragiale, de fapt, nişte tragedii?). Actorii electorali din recenta campanie semănau nu numai cu personajele din „comedia alegerilor” O scrisoare pierdută, ci şi cu conu’ Leonida, cu eroii ridicoli din farsa-vodevil O noapte furtunoasă şi cu toată lumea cuprinsă în carnavalescul ultimei comedii caragialiene. Pun pariu că nici Ilan Shor, nici Renato Usatîi nu l-au citit pe Caragiale, dar marele dramaturg i-a prins în insectarul său prin forţa de anticipare.

Ne străduim, de veacuri, să trăim tragedii autentice, ne sacrificăm la tot pasul, ne sfâşiem destinul în numele naţiunii. Dar de fiecare dată ne iese comedie! Imaginea exponenţială a patriotului nostru e un personaj caragialian, recitând din Eminescu şi crezând că prin asta este tragic.

Eforturile sunt de mucava şi personajele de carton. Cum se întâmplă că nişte eforturi, aparent eroice, se transformă în efecte comice? Tragedia cere eforturi şi sacrificii autentice, ea nu se converteşte. Or, noi ajungem permanent la tabloul fixat de Caragiale: slăvita noastră clasă politică, de ani de zile (de decenii!) se confruntă în bătălii sângeroase, tăvălindu-se în noroi verbal, distrugându-se reciproc, pentru ca apoi să (se) pupe frăţeşte (în) piaţa endependenţi.

Cum să ajungi la dimensiuni tragice, când toate caracterele ne sunt încleiate din papier-mâché? Care onestitate şi cavalerism, care principii şi valori (ce simplu: le cobori în ghilimelele blestematului medi autohton şi aceste cuvinte sunt deja din registrul comic!), care simţ al datoriei, când enteresul intervine exact în momentul culminant şi totul se reduce la un sfârâiac? Principialitatea de fier a caţavencilor noştri se topeşte în faţa oricărui stăpân… odată cu pierderea obiectului şantajului. Pentru că toate strategiile noastre principiale se ţin exclusiv pe şantaj… Iar asta nu mai presupune un alt rezultat decât unul de loterie.

Comedia noastră substituie tragedia şi din cauza interpretării grave şi solemne a prostiei umane. Suntem asediaţi! Oraşul Bălţi e în mâinile ruşilor! Dar era cumva Bălţiul un oraş (foarte) românesc? Cică şi orheienii tot spre ruşi se trag. Dar de când Ilan Shor este rus? Poate că este bandit, hoţ, deşi nici astea încă nu-s demonstrate. Shor şi Usatîi sunt legaţi cu lumea interlopă? Care-i problema? Oamenii i-au ales perfect legal. Dacă mâine se găsesc dovezi că au furat, fie bun CNA-ul să le găsească necesarele capete de acuzare şi, mai ales, probe. Să avem şi noi o procuratură şi un sistem judiciar care nu ţine cont de regalii! Dacă procurorii noştri îl anchetează pe un premier în exerciţiu pentru nişte inutile, azi, diplome, de ce nu ar urmări penal nişte primari, dacă aceştia sfidează legea?

Oamenii cred că politicienii de la guvernare sunt corupţi, au furat miliardul, organizează atacuri raider etc. Dacă nişte – fie şi presupuşi – bandiţi organizaţi conduc o ţară, de ce nişte bandiţi particulari nu ar conduce un oraş? Te pomeneşti că o vor face bine!

Dar e jale în ţară. Lumea se lasă prostită de aventurierii politici. Banul (nu serviciile secrete străine) este esenţial. În epocile de criză, oamenii nu mai cred sincer nici instituţiilor statului, nici politicienilor, nici armatei, nici bisericii. Ei cred vrăjitorilor, chiromanţilor, scamatorilor, panglicarilor, loteriilor care promit prosperare imediată, asigurată de câţiva bănuţi, puţini dar reali, daţi de pomană, scoşi din urechile acestor scamatori abili şi generoşi. Un carnaval perpetuu, care se hrăneşte din energiile publicului, mult mai utile poate în altă parte. Dar asta e regula carnavalului: lumea se veseleşte chiar şi atunci când e tristă.Stilul nostru naţional îl determină, aşadar, nici nu drama (tragedia temperată, cum ar veni), ci comedia. Tocmai de aceea – se pare – toată istoria ne este tragică.

P.S. Dacă la primăria capitalei ar fi venit un reformator, pragmatic, cu proiecte viabile de salvare a oraşului (de mizerie, nu de duşmani!), l-aş fi votat, fie el socialist, comunist ori liberal, fără pretenţii. Dar nu am niciun motiv să susţin o păpuşă nevorbitoare, înşurubată în fotolii cândva de Voronin, iar acum de Dodon et Co.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)