A-POLITICE // Taxi-blues, Chişinău, 2015

MIRCEA-V.-CIOBANU

La Chişinău nu eşti în Frankfurt-pe-Main, trebuie să negociezi preţul. Ai şi uitat să priveşti mai atent dacă taxiul este unul legal sau e un particular care improvizează pe muchia ilegalităţii. Îi spui cât eşti dispus să-i plăteşti şi se arată uimit. „Ştia”, parcă, de un preţ mai mare. Nu are de unde să „ştie” (e un impostor, aşadar), tu cunoşti mai bine tarifele, fie ele şi neoficiale. Poţi să negociezi, dar o faci în limitele cunoscute.

Îmi vine în minte o veche idee-întrebare. De ce gărzile financiare luptă (parcă) atât de intens cu activităţile economice ilegale, dar nu solicită, elementar, instalarea obligatorie a contoarelor în taxiuri? A fost unificat sistemul numerelor de apel pentru toată reţeaua naţională, s-au acordat numere „galbene” ale transportului public, dar de ce nu s-au instalat şi contoare? Pesemne că sistemul de reculuri financiare către intermediari lucrează mai bine dacă taximetriştii (aici intră şi şoferii de pe rutele de maxi-taxi!) sau florăresele vor plăti cui trebuie taxe necontabilizate.

Îi spun şoferului să oprească, dacă nu îi convine, voi lua o altă maşină sau voi merge cu troleibuzul, cu riscul de a întârzia, desigur. Nu e de acord, se mai moaie, dar tot drumul mi se plânge. Cum să accepte tarifele modeste, dacă permanent e nevoit să plătească amenzi? Ce fel de amenzi? Păi, iată, au instalat tot felul de camere de supraveghere (camere-capcană!) şi eşti nevoit să plăteşti. Sunt de acord cu el, e o porcărie afacerea cu camerele astea. Dar, frate, dacă asta e situaţia, există (totuşi) o soluţie: nu încălca regulile, nu depăşi viteza. Şi invers: dacă ai încălcat, plăteşte fără să-ţi faci inimă rea. E valabil pentru toate situaţiile: poţi să încalci normele (legale, morale), dar trebuie să fii gata să plăteşti poliţele. Ca să fie jocul cinstit.

Da, dar e imposibil, uneori trebuie să mă grăbesc, îmi zice el. Şi atunci, îi răspund eu, pui în pericol viaţa altor oameni? Dar hai să n-o dăm pe filozofie. Nu contează pentru ce, contează că aşa sunt regulile. Şi atunci, fie că le respecţi, fie că plăteşti. Simplu. Mai ales că acum nu se mai implică poliţistul: ai depăşit, ai fost scanat-fotografiat, ţi-a venit chitanţa acasă, mergi la poştă şi dai banul în beneficiul comunităţii.

Nu, zice el, nu e bine. Cum adică, mă nedumeresc eu, era mai simplu când dădeai mită? Da, era mai bine. În primul rând, dacă te grăbeai, omul (poliţistul, adică) te înţelegea. Îi plăteai doar o jumătate de sumă, fără chitanţă. Nu-mi vine să cred ce aud! Stai, omule, dar atunci poliţistul te amenda în orice situaţie, cu motiv sau fără. Îţi răscolea maşina şi actele, până când ori îţi găsea un defect, ori îţi crăpa ţie răbdarea. Şi îi dădeai mită! Pe când acum plăteşti legal şi doar pentru o încălcare evidentă, fixată (o poţi contesta în judecată, dacă nu eşti de acord). Iar banii merg în bugetul comun. Da, zice el, într-adevăr, e bine că banii aceştia se duc pentru bătrâni. Dar… tot mai bine era când te puteai înţelege omeneşte.

Ce i-aş putea reproşa? Să-i spun că nu-i prea bun statul în care „te poţi înţelege omeneşte”, că este normal doar statul în care legile funcţionează strict şi nemilos? Inutil. Poate tocmai de aceea pentru oamenii noştri nu contează echitatea, legalitatea, justiţia independentă, egalitatea în faţa legii? Suntem o societate-paria, care are nevoie de vreun pahan, care să ne judece. Pe „dreptate”, nu pe legalitate.

Ajungem la destinaţie, scot banii. „Aveţi mână uşoară?” Pesemne că-s primul său client, azi. Nu ştiu, zic, dar ştiu că dacă mă opresc în piaţă la o tarabă, până îmi fac cumpărăturile, după mine se adună coadă. Oi fi fiind. Şoferul e fericit. E simplu să faci un om fericit. E suficient să ai mână uşoară.
Preţul deja nu (mai) contează.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu