A-POLITICE // Soluţia radicală // Mircea V. CIOBANU

MIRCEA-V.-CIOBANU

Iată că s-au produs cu declaraţii toţi „liderii” noştri naţionali… Ei, şi? Aţi simţit cumva o adiere de voinţă politică? Aţi descifrat vreun impuls reformator? A tresărit în mesaje o minimă dorinţă de a schimba lucrurile? Toţi au fost de acord că nemulţumirile poporului sunt justificate, dar au demonstrat fidelitate sistemului şi ne-dorinţa de a atenta la integritatea lui.

Pe de altă parte (dar exact în acest context), par stranii apelurile adresate oligarhilor noştri. Cum să părăsească ei ţara şi să-şi arunce în lacul Geneva telefoanele, pentru a nu mai influenţa politica? Dacă această ţară e afacerea vieţii lor, cum ar abandona-o? Cum să-şi închipuie un viitor în care ei nu ar mai controla instituţiile politice, juridice, informaţionale? Nu, hotărât, aici lupta e până la victorie. Sau capitulare definitivă.
Mă gândesc, în acelaşi context, la invocata „discrepanţă” dintre cererile radicale ale liderilor Platformei DA şi moderatele – cică – dorinţe ale poporului. Suntem de acord cu protestul, ar spune poporul, dar nu dorim soluţii radicale, cum ar fi demisiile (câtă grijă are sărmanul popor, ca nu cumva cineva să fie demis!). Să admitem. Dar care au fost paşii spre îndeplinirea voinţei poporului (nu a liderilor protestului) şi dezamorsarea, în consecinţă, a situaţiei? Protestatarii, într-un anume sens, sunt în impas. Ei nu prea au variante. Ei nu pot solicita decât soluţia radicală. Pe când clasa politică de la guvernare are alternative. Dacă e adevărată îngrijorarea lui Filat şi Candu privind implicarea Moscovei, acum ei au de ales. Pot să asculte nu de glasul lui Usatîi-Jirinovski, ci de vocea celor din PMAN.

Admit ideea cu protestele care (doar) ar pune presiune pe instituţiile statului, ca să demareze reformele. Numai că toate ar fi posibile în cazul în care ar fi fost vorba doar despre o gestionare defectuoasă a treburilor statului, doar despre incompetenţă sau ne-voinţă politică. Dar nedemisionabilii noştri nu au admis furtul miliardului. Ei chiar au furat! Ori au fost complici. Cum să investigheze tot ei cazul? Cum să reformeze ei instituţiile, când asta ar însemna nu numai pierderea controlului asupra acestora, ci şi o auto-condamnare imediată?

Dacă nu pot pune presiune pe guvernanţi, protestatarii vor pune presiune pe liderii Platformei DA: e mai eficient. Există riscuri? Bineînţeles. Pe spaima acestor riscuri speculează inamovibila noastră clasă politică. Există alternative demisiilor în lanţ şi anticipatelor? Ba da. Începând cu reformarea radicală a sistemului şi terminând cu recunoaşterea imposibilităţii gestionării treburilor statului. Urmând Reunificarea. Sacrificarea „statului” corupt de dragul cetăţenilor lui. Şi obţinând integrarea europeană (cu DNA, ca bonus) fără a face anticamera. Mai ales că guvernanţii noştri se arată deranjaţi de proteste, dar tolerează (şi chiar susţin) acţiunile unioniste, când acestea torpilează Platforma. Şi de multă vreme îşi rezolvă problemele pe seama contribuabilului român.

Reformatorii pot fi (şi) oameni ai sistemului. Teoretic, e posibil ca cineva din interior (preşedinte, procuror general, prim-ministru, deputaţi, miniştri sau altcineva) să iniţieze o reformare. Faptul că nu o fac le developează frica sau complicitatea. Şi atunci schimbarea vine din exterior. În lipsa reformatorilor, vin răzbunătorii. Fie că-i cheamă Toma Alimoş, fie că se numesc Spancioc şi Stroici, aceştia există întotdeauna. Ei doar aşteaptă, vorba clasicului, momentul potrivit pentru a ieşi la rampă. Istoria nu se teme de schimbări, ci de amorţeală.

P.S. Catastrofa produsă succesiv, insistent, ireversibil, într-un fel de căderi consecutive, în cascadă, nu mai lasă loc de speranţe. Tot ce ni s-a întâmplat poate fi bun numai pentru vreun thriller: Guvernare mafiotizată, ascunsă după sloganuri proeuropene. Furturi masive, privatizări frauduloase, atacuri raider. Maşini, pline cu acte bancare, arzând; saci cu bani căzând din furgoneta băncii. Implicarea serviciilor ruseşti (care, cică nu numai că au pus la cale furtul compromiţător, ci au şi luat banii). În final, „bandiţii” noştri alegându-se cu (doar) „otkatul” (un fel de comision, în limbaj banditesc). Nişte looseri! Plânge Hollywoodul după noi.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)