A-POLITICE // Seringa cu daruri

MIRCEA-V.-CIOBANU

Suntem în toiul lunii cadourilor. La noi ea ţine mai mult decât oriunde: de pe la Sfântul Nicolae (pe nou), până pe la Sfântul Vasile pe vechi. Lumea face economii ca să strângă pentru daruri. Unii le aşteaptă. Alţi le pregătesc. Unii fac eforturi ca să le confecţioneze. Alţii fac eforturi ca să le găsească. Unii îşi strâng cureaua şi adună bani pentru ele. Alţii fac eforturi ca să-şi amintească de unde le-ar putea cerşi.

Avem şi această categorie de oameni: cerşetori de cadouri. La început de an şcolar, la Crăciun ori când se organizează olimpiadele la disciplinele şcolare, editurile şi tipografiile sunt asaltate de curieri cu scrisori-cereri de la fundaţii, reviste, departamente, ministere şi alte instituţii, cu rugămintea de a le transmite seturi de cărţi. Pentru cadouri. Titlurile sunt lăsate la discreţia editurii, solicitanţii nu sunt mofturoşi, dar donatorii rezervă, de regulă, cărţi bune pentru aceste nobile scopuri. Cărţile vor ajunge în mâinile unor copii buni. De ce ne-am supăra?

Solicitanţii fac abstracţie că aceste cărţi sunt rezultatul unei munci, că editurile au investit bani în producerea lor, că au fost remuneraţi pentru asta tipografii, redactorii, autorii. Sau, poate, încă şi mai trist, autorii încă nu şi-au primit onorariul (care se achită odată cu comercializarea tirajului), tipografiile aşteaptă şi ele vânzările, ca să-şi achite angajaţii. Iar editura, care a cheltuit bani pentru producerea tirajului, speră să vândă cărţile, ca să se menţină pe linia de plutire.

Exemplul e din domeniul pe care îl cunosc, dar cerşitul nu se limitează la cărţi şi cadouri. Zidarii sunt rugaţi să aducă instituţiilor materiale de construcţie, ori să dedice „trudozile” cauzei nobile. Pomicultorii vor dărui fructe instituţiilor sărace, celor pe care trebuie să le asigure statul. Cerşitul acesta are un spectru larg, de la suvenire şi dulciuri la tehnică scumpă ori, pur şi simplu, bani. Pentru reparaţii, pentru achiziţia mobilei, pentru sporuri la salariu şi cadouri.

De unde această psihologie a cerşetorului, de unde generozitatea celor care dăruiesc, chiar dacă se sufocă în această criză a tranziţiei? „Tradiţia” vine încă din epoca „socialismului dezvoltat”, când toate bunurile erau cumva „comune”. Marfa, oricare ar fi fost, de la cărţi la covoare, nu era condiţionată de solicitarea pe piaţă, iar munca depusă nu avea nimic în comun cu remunerarea: pe toate le stabilea un nu ştiu care „Frate mai Mare”, care aduna, distribuia, dona, lua, limita în drepturi sau era generos, tăia, spânzura şi dăruia. Cărţi, cadouri, vieţi. În felul acesta, să ceri (delicat) de la un director de întreprindere un sac cu ciment în scopuri nobile nu era o crimă şi satisfacerea cererii nu era imposibilă. Ţara era un fel de mare colhoz, din care unii furau cu sacul, alţii duceau cu camioanele, iar cei mai „educaţi” cer(ş)eau contribuţii.

Undiţa şi peştele

Un mare pragmatic al timpurilor moderne, Henri Ford, făcea o originală paralelă între donaţii şi pedeapsa capitală: „Pedeapsa capitală e la fel de greşită ca leac al infracţiunilor, cum este o donaţie ca leac al sărăciei”. Or (dacă parafrazăm un alt dicton), europenii ne propun mereu undiţa, iar noi insistăm să ni se dea peştele. Gata prăjit. Fără să investim nimic.

Oficialii din UE ne dau de înţeles tot mai evident că îi îngrijorează felul în care sunt cheltuiţi banii donatorilor europeni şi că aşteaptă reforme în urma investiţiilor pe care le fac în Republica Moldova. Recenta intervenţie a lui Pirkka Tapiola a fost cât se poate de explicită: Uniunea Europeană acordă asistență Republicii Moldova, dar nu stă în responsabilitatea Bruxelles-ului să adopte și să implementeze reforme. La noi însă, singurele lucruri realizate (şi prezentate, inclusiv în context electoral, ca reuşită a ascensiunii europene) sunt cele făcute de europeni. Niciun progres evident în implementarea reformelor structurale, care ar asigura un cadru legal pentru investitori şi pentru dezvoltarea antreprenoriatului.

Se creează impresia că UE are ca parteneri nişte handicapaţi, care aşteaptă donaţii, fără să investească nimic, fără să fie capabili de nimic. Dar parcă avem un popor muncitor şi creator, nu? Însă, exact aşa cum comunismul a ucis în oamenii noştri orice spirit gospodăresc, orice spirit creativ şi întreprinzător, donaţiile inhibă aceste spirite pe cale să renască. Iar pe cele mai insistente le omoară birocraţia şi corupţia funcţionarilor. Ar trebui să ne temem că va veni un moment când donaţiile vor înceta. Cum ne vom descurca noi, dacă ni s-au atrofiat simţurile construirii, mâinile noastre luând demult forma unui căuş care aşteaptă pomană?

Un studiu de caz

Implementând un proiect-pilot în legătură cu informatizarea şcolii, ministerul de resort a solicitat editurilor să i se pună la dispoziţie formatul electronic al manualelor pentru câteva clase. Generoase şi conştiente că susţin nişte reforme necesare, editurile au acceptat să facă acest cadou. Pentru testarea sistemului, conform intenţiei.
Ei bine, dacă sistemul electronic a trecut testul, sistemul ministerial a picat examenul, procedând în cea mai proastă tradiţie comunistă: în scurt timp, editorilor li s-au solicitat (gratuit!) pdf-urile tuturor manualelor editate. Iar când editurile au spus că aceste manuale, fie şi în format electronic, sunt rodul muncii unor autori, redactori, designeri, operatori, tehnoredactori şi nu pot fi gratuite, ministerul s-a înfuriat. Ca şi cum e firesc ca, procurând o carte tipărită, să-ţi fie dăruit şi formatul ei electronic. Mai ales că e de aşteptat că autorii vor cere socoteală editurilor pentru multiplicarea neremunerată a textelor.

S-a întâmplat un lucru psihanalizabil: darul făcut anterior a creat deja dependenţa şi a sporit iluzia că totul poate fi dăruit ori „achiziţionat” pe gratis. Sigur că ministerul ar fi raportat implementarea proiectelor… fără să investească. Ai noştri aşa înţeleg reformele: modelul e luat de la europeni, tehnica e dăruită de americani, tehnologiile sunt şi ele împrumutate, în fine, ceea ce nu ajunge se cerşeşte de la ai noştri. Iar atunci când aceştia dau de înţeles reformatorilor noştri că nimic nu e gratuit, funcţionarii, devenind, brusc, „reprezentanţi ai statului”, se stropşesc şi ameninţă că ne-donatorii vor avea de suferit din acest motiv.

Nu e greu să presupui ce va urma: se va miza pe producătorii de softuri, evitându-se editurile rebele şi crezând că se pot face cărţi electronice furând conţinuturi de peste tot, ori antrenând cumva (doar) nişte autori şi programatori. Pe grebla asta au călcat acum câţiva ani comuniştii (în frunte cu Victor Stepaniuc), care credeau că pot produce manuale evitând editurile. Consecinţele au fost dramatice: câţiva ani nu s-au tipărit deloc manuale.
Bine, la urma urmei, editurile şi ministerul se pot înţelege cumva. Dar alarmează psihologia cerşetorului, care se transformă, în timp, în cerşetor agresiv, care nu se osteneşte să investească, ci îşi construieşte strategiile („reformatoare”) pe tehnici haiduceşti-piratereşti. Din intenţii nobile, bien sûr. Istoria (şi cea veche, şi cea recentă) cunoaşte cazuri de acest gen, când cavaleri ai filantropiei jefuiau lumea şi apoi organizau acţiuni caritabile.

Reforme din donaţii

Dar nu (numai) despre asta e vorba, ci despre psihologia reformelor făcute exclusiv din daruri, donaţii şi cerşit. Fără a investi. Un proverb născut de tranziţie spune că „tot ce faci pe degeaba, degeaba faci”. Nu are sorţi de izbândă o strategie construită pe daruri şi donaţii. În reformarea sistemului trebuie antrenaţi toţi oamenii sistemului. Pentru că numai în acest caz lucrurile vor evolua. Numai cu donaţii şi tehnici de împrumut nu vei reforma. Nu mai vorbesc că trebuie să înţelegem – la un sfert de veac de la căderea comunismului – că nimic nu este gratuit: nici învăţământul, nici medicina, nici asigurările sociale.

Oricum, cineva plăteşte. Şi cu cât mai mari sunt aşteptările, cu cât mai mari se doresc performanţele, cu atât mai mult costă acestea. Bani, efort, energii, creativitate. Dar altă cale de a prospera nu există. Istoria lumii a demonstrat de atâtea ori la ce pot conduce donaţiile, care creează iluzia unui succes. Şi cât de eficientă e reforma care-i implică pe toţi şi în care se investeşte.

Tot ce s-a schimbat (spre bine) în Republica Moldova a fost din donaţii. Grădiniţele s-au reparat pe bani româneşti, maşinile au fost dăruite, şoseaua cea mai performantă au făcut-o drumarii români pe bani americani (apropo, oare nu din acest motiv al ne-participării băştinaşilor acum se fură tot ce constituia infrastructura acestor drumuri?). Până şi spitalele au fost reparate din donaţii. Om fi fiind noi o ţară săracă, dar oare chiar suntem o ţară de calici, care să trăim numai din daruri?
Dependenţa de seringă

Unii primesc daruri, alţii se descurcă cum pot şi această discrepanţă e periculoasă. Unii muncesc, crezând că numai aşa vor face să prospere ţara, alţii cred că cei care muncesc sunt obligaţi să plătească zeciuială celor care s-au obişnuit cu daruri. Filantropia poate crea cele mai periculoase dependenţe. Consumatorul de cadouri începe să se enerveze atunci când nu le mai primeşte. Aici lucrurile pot să ia o turnură urâtă. Darul în sine vină n-are, e din bună voinţă. Dar cel obişnuit cu donaţii începe să ţi le cerşească. Apoi începe să şantajeze. În fine, jefuieşte.

Este periculos să devii dependent de seringa care pompează daruri. E ca drogul. Comercianţii de droguri profită de acest fenomen şi prima doză ţi-o propun gratuit, după asta făcându-te dependent. Cunosc această situaţie noii / vechii noştri guvernanţi?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu