A-POLITICE // Sentinţă [moldovenească] pentru preşedinte: suspendarea… cu suspendare

 

În general (dincolo de nuanţele juridice, interpretabile şi – uneori –incoerente din diferite acte legislative), preşedintele, într-o republică parlamentară, acceptă sau respinge proiectele de legi şi numiri o singură dată. În caz contrar, acesta ar putea să tot respingă propunerile (fie şi din rea-voinţă, şantaj sau răzbunare), până când din butuc va fi scos valetul pe care şi-l doreşte.

De regulă, dacă preşedintele nu acceptă proiectul a doua oară, decizia intră în vigoare fără semnătura lui. Dacă însă preşedintele e obligat să semneze, dar nu îşi îndeplineşte obligaţia – iar singura instanţă care îl obligă pe preşedinte este Constituţia –  atunci decizia nu poate fi decât una: demisia. Fie că cererea o depune, cu eleganţă şi cu onoarea salvată, preşedintele însuşi, fie că îl obligă prin verdict instanţa judiciară.

Neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale (altfel spus, sfidarea legii fundamentale) nu poate fi obiectul unei hermeneutici juridice şi nici subiectul unui eventual referendum. Or, n-ai să faci câte un referendum pentru fiecare ignorare a legii de către un preşedinte certat cu ea sau nemulţumit de orice candidatură (de ministru sau ambasador) propusă de şeful guvernului în exerciţiu. Într-o interpretare logică, şi „propunerea” făcută publică de către preşedinte privind candidaţii la aceste funcţii (d.e., Neguţă – ambasador la Moscova; Gaiciuc propus ca ministru la Apărare) este o sfidare a legii, de vreme ce aceste numiri nu intră în funcţiile preşedintelui.

E de remarcat în acest context timiditatea guvernării (care la noi înseamnă şi guvern, şi parlament, şi poliţie, şi justiţie) în raport cu aceste mofturi demonstrative  ale preşedintelui. Persoane şi instituţii care guvernează ţara, reacţionând violent la orice mişcare incomodantă pentru ele din partea societăţii civile, a jurnaliştilor şi a opoziţiei, aici fie că iau apă în gură, fie că se bâlbâie, fie că iau decizii indecise, de „suspendare” a preşedintelui… cu un fel de suspendare a executării. Asta în timp ce preşedintele se răsteşte la CC, iar fruntaşii limbuţi ai partidului său cer (în public!) discriminarea judecătorilor pe criterii de cetăţenie dublă (legală!).

În Decizia sa, CC „a constatat” că refuzul preşedintelui „de a-şi îndeplini obligaţia constituţională” (cea cu numirea ministrului apărării) constituie „imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţia în cauză”. În consecinţă, preşedintele Parlamentului a emis – în calitate de preşedinte interimar – decretul de numire a ministrului.

Oricât de simplu pare (la urma urmei, dacă se „deblochează” situaţia, de ce ne-am alarma?), lucrurile nu-s atât de limpezi. Mai întâi, situaţia însăşi e kafkian-orwelleană (adică şi absurdă, şi suprarealistă în acelaşi timp): preşedintele nu e suspendat nici pe o secundă (or, „suspendare temporară” trimite la noţiunea de timp) şi se poate întâmpla că – strict cronologic – în secunda în care Candu îşi punea semnătura pe decretul de numire a lui Sturza, Dodon semna [poate] vreun alt decret. Mai apoi, cazul riscă să se perpetueze (constituţional, comportamentul preşedintelui a fost interpretat, nu şi evaluat/ penalizat). Vom avea câte o şedinţă a CC pentru fiecare moft particular al lui Igor Dodon? În fine, preşedintele în exerciţiu a sfidat obraznic Curtea Constituţională – şi nicio reacţie! Şi asta în timp ce Dodon şterge podeaua cu oricine (din PD, parlament sau guvern) care atentează la jucăriile sale politice!

Şi nu doar procuratura sau alte instanţe judiciare nu s-au autosesizat – nu s-a revoltat niciuna dintre instituţiile statului, niciunul dintre politicienii responsabili de funcţionarea statului. Nici măcar preşedintele partidului majoritar, care adineauri dădea din deget poliţiştilor să facă ceea ce era deja scris în regulamentele în vigoare, aici a tăcut mâlc, deşi era violată, în văzul lumii, constituţia.

I-o fi plăcând acest exerciţiu de voyeurism?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu