A-POLITICE // Sărbătorile şi identitatea naţională

1 mai sărbătorit de partidul comuniştilor, Chişinău, 2012A trecut şi ziua de 9 mai. Una cu „însemne” personale în capul fiecăruia şi cu semnificaţii dispersiv-confuze în general. La un colţ de masă s-a plâns în amintirea ostaşilor căzuţi în războiul mondial, la altul s-a cântat. S-a plâns separat: unii la Complexul „Eternitate”, la mormintele soldaţilor sovietici, alţii la Cimitirul Eroilor de la Botanica. Şi s-a cântat diferit: evropeneşte, în contextul Zilei Europei, în PMAN, şi ruseşte în Scuarul Operei, într-un concert cu Dobrînin şi Kirkorov, invitaţi de PDM.

Sistemul periodic al sărbătorilor moldoveneşti

În acest sens, sciziunea noastră, ca element distinctiv al identităţii, devine una emblematică: „conducerea de vârf” s-a produs la „Eternitate”, ministrul Troenco a fost, într-un act de demnitate şi respect, la Cimitirul Eroilor, tineretul proeuropean a serbat în PMAN, iar nostalgicii au cântat împreună cu Kirkorov. Nu am mai contabilizat aici marşurile separat(ist)e ale comuniştilor, socialiştilor et altera. La ce bun, dacă însăşi coaliţia „proeuropeană” este atât de pestriţă politic? Clasa politică de la noi e ca magnetul – oricâte bucăţi ai rupe din el, la extremele fiecărui fragment se conturează poluri diferite, care se resping reciproc.

Ei bine, asta e clasa politică, dar cum au serbat moldovenii simpli pe 1 şi pe 9 mai? Răspunsul e la suprafaţă: au lucrat! Au fost în câmp, cei mai mulţi. O altă parte a fost la frigărui. În criză de imaginaţie, la nivelul inferior al societăţii, cam aceste două extreme au reprezentat tabloul. Ce mai poţi inventa într-o inflaţie de sărbători? Mie unuia zilele libere îmi plac pentru că ele îmi permit să lucrez conform unui program pe care mi-l stabilesc singur. E o mică fericire şi asta…

Dar – nu-i aşa? – e o mică tâmpenie să inventezi sărbători… pentru ca lumea să poată munci. Sărbătorile muncitoare ori sărbătorile de dragul picnicurilor sunt mici absurdităţi ale realităţilor noastre. Dar pentru picnicuri există sâmbetele-duminicile, iar dacă lumea munceşte de sărbători, la ce bun sărbătoarea? De dragul celor care nu se spetesc nici în zilele obişnuite?

„Specificul” nostru e că avem nu numai mai multe sărbători (zile nelucrătoare) pe an decât alţii, dar şi că ele vin în cercuri-cicluri, paralizând activităţile pe multe zile în şir. Un sistem periodic. Un ciclu e cel al sărbătorilor de iarnă, care durează de la 25 decembrie până pe la (cel puţin) 14 ianuarie. Trei săptămâni de ritmuri rupte şi imposibilitatea de a te concentra. Returul, în oglindă, include sărbătorile de primăvară, cu Paştele, Paştele Blajinilor, 1 şi 9 mai (plus-sâmbetele duminicile dintre ele), sabotând din nou activităţile. Vine apoi blocul sărbătorilor de vară, incluzând Ziua Independenţei, Ziua Limbii Române… alunecând treptat spre ciclul sărbătorilor de toamnă, unul ceva mai sofisticat, al hramurilor, sărbători locale, cu tradiţii personalizate.

E suficient să vedem cum se înşiră aceste sărbători nesfârşite (între care se adună şi zilele de odihnă), toate făcute parcă special de nişte diversionişti, pentru a ne rupe ritmul activităţilor. Bine, oameni care au angajamente foarte clare vor face abstracţie de sărbători şi vor munci. Serbează din plin doar cei care au salarii fixe, acumulate indiferent de zilele şi orele de prezenţă la serviciu. Politicienii care cred că se gândesc la popor atunci când adaugă în lista zilelor de odihnă noi sărbători, de fapt, îşi adaugă zile de odihnă pentru ei şi pentru funcţionarii publici. Oamenii acţiunii, întreprinzătorii şi ţăranii îşi organizează programul conform necesităţilor…

S-ar putea întâmpla că suntem cea mai săracă ţară din Europa chiar din acest motiv, simplu şi evident: nu avem când să muncim eficient. Ergo: sărbătorile care nu au umplutură trebuie anulate, pentru că dăunează naţiunii.

Cum scăpăm de virusul sărbătorilor?

Nu e nevoie de a şterge propriu-zis din calendar sărbătorile existente. Dar nu e obligatoriu ca ele să fie şi zile de odihnă, mai ales dacă specificul sărbătorii nu o solicită în mod expres. Ce „sărbătoare” este ziua de 1 ianuarie? Ar fi oare un mare păcat să lucrezi de 8 martie sau de 1 mai? De ce „Ziua Muncii” trebuie să fie „ziua odihnei”? Mai ales că ţăranii chiar o muncesc, iar şaşlâkarii o beau. Ziua de 31 august ar obţine mai multă semnificaţie dacă ar fi o sărbătoare în zi de lucru. Or, nouă nu ne lipsesc poeziile despre limba română recitate la serbări, ci o bună limbă română utilizată permanent, o bună limbă română a cotidianului. Altfel iese că serbăm… un dezastru.

Ca să trecem de la extrema abuzului la extrema prohibitivă, aş propune să ne limităm la doar trei sărbători (nelucrate). Prima ar fi Crăciunul. Există o tradiţie naţională (dar şi europeană) de sărbătorire. Paştele, fiind o zi de duminică, nu cred că e nevoie să mai existe şi o altă zi. Ce sărbătoare este şi asta: „a doua zi de Paşti”? De Paştele Blajinilor însă trebuie să avem cele două zile libere (inclusiv, cea de luni). În fine, e normal să avem ca sărbătoare (nelucrătoare) Ziua Independenţei. Ea încă nu are o acoperire, o semnificaţie şi o tradiţie foarte limpede (mă refer la un program), dar aici trebuie să se manifeste funcţionarii responsabili. Ideal ar fi să i se atribuie o încărcătură paşnică.

Mie, unuia, mi se pare absurd ca oamenii să umble în căutare de lucru, iar guvernul să le „dea” zile de odihnă. Nu e o bătaie de joc?

Sărbătorile şi identitatea naţională

„Sistemul” nostru de sărbători divulgă şi particularităţile noastre identitare. Criza identităţilor, caracteristică timpului, năvăleşte şi peste noi. Or, noi avem sărbători religioase, dar şi de sorginte comunistă, sărbători moştenite de la strămoşi, dar şi de la regimul comunist-totalitar, în fine, sărbători noi. Cum să ne definească alţii, dacă nici noi nu ştim încă nici cine suntem, nici de unde venim, nici încotro mergem? Suntem un perfect studiu de caz pentru cei care studiază criza identitară la începutul acestui mileniu.

Discuţiile aprinse privind recensământul m-au făcut curios şi am accesat formularul care trebuie completat. În contextul altor articole din anchetă, nu am prea înţeles rostul întrebărilor privind limba vorbită şi privind naţionalitatea. O fi fiind o tradiţie. Or, o statistică privind componenţa etnică a unui teritoriu, azi, poate interesa poate doar… vreo armată de-a vreunui Putin, pentru a-şi justifica „eliberarea” conaţionalilor.

Este absolut evident că un politician ca Igor Dodon ştie foarte bine că este român, după cum şi Vladimir Voronin ştie că vorbeşte româna. Dar ambii sunt în eternă campanie electorală şi atât alegătorii, cât şi finanţatorii lor îi vor accepta numai în cazul în care aceştia îşi vor rupe cămaşa de pe ei pentru „moldovenism”. Uimitor că CEC încă nu l-a avertizat pe Dodon pentru implicarea politică într-o problemă de statistică. „Socialistul” respectiv ar fi (cică) economist şi ar fi trebuit să ştie că bulversarea ideologică a statisticii perturbează obiectivitatea tabloului general.

Este limpede că datele privind etnia respondenţilor sunt influenţate de mulţi factori şi au, din oficiu, o enormă marjă de aproximaţie. Ea ţine nu atât de o apartenenţă conştient asumată sau de propaganda lui Dodon, cât de gradul de cultură al respondentului. Nu trebuie să fii specialist în istorie, etnologie sau demografie, ca să înţelegi că nu există nicio deosebire între cetăţenii care se vor declara români şi „moldoveni”. E o singură entitate, interpretată, istoriceşte (sau, iată, politiceşte) în mod diferit. Or, nu recensământul explică (şi cu atât mai puţin rezolvă) problema identitară.

Până şi cei care întreabă ştiu, de exemplu, că maxim ce se va afla din răspunsul privind limba vorbită este cum numesc respondenţii limba pe care o vorbesc. Cam acelaşi lucru se va întâmpla cu etnia: vom afla nu câţi români locuiesc în Republica Moldova, ci câţi români se declară „moldoveni”, câţi se identifică „români moldoveni” şi câţi se recunosc români-români. Dar asta nu schimbă datele problemei.

Iar sciziunea noastră rămâne, cum spuneam, elementul distinctiv al identităţii.

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)