A-POLITICE // România normală şi [Republica] Moldova aşa cum este

 

Acum un an, în ajunul preluării de către România a preşedinţiei UE, cotidianul francez „Le Figaro” titra: „România, ţara unui singur partid”, precizând, în articolul respectiv, că „moştenitor al Partidului Comunist”, PSD-ul domneşte autoritar peisajul politic românesc. Într-adevăr, cu toate eforturile – şi cu succesele intermitente, dar modeste şi disparate – ale partidelor de dreapta, se părea că social-democraţii nu vor pleca niciodată de la guvernare.

Iată că nu-i aşa! După înfrângerea relativă la europarlamentare în faţa PNL (şi o egalitate cu Alianţa 2020 – USR/ PLUS), urmează demisia cabinetului Dăncilă şi, ca apoteoză a anului, candidatul social-democrat pierde şi prezidenţialele. Consecutiv, PSD se retuşează, declanşează reglările de conturi pe interior, îşi linge rănile şi se pare că – shakespearian-sorescian vorbind – se duce să moară puţin.

Sloganul electoral al lui Klaus Iohannis, atât de simplu: „Pentru o Românie normală”, a început să se transforme în realitate încă din vremea campaniei. Este reconfortant să constaţi că românii, cei din Ţară şi cei din afara frontierelor, sunt decişi să o rupă cu trecutul comunist. Niciun reproş PSD-ului şi susţinătorilor lui, dar nu poţi face abstracţie de trena comunist-fesenistă, care îi mai atârnă, ca o scamă, pe drapel şi îi compromite orice tentativă de primenire. Format iniţial din vechii nomenclaturişti, partidul mai păstrează această tradiţie. Şi, se pare, mai păstrează legăturile discrete cu vechiul centru de comandă, iar pe contrasens, atacând cu orice ocazie potrivită instituţiile europene şi tot ce ţine de mondializare, privindu-le, feudal-patriarhal, ca atacuri la „fiinţa neamului”…

Alegerile prezidenţiale din România au o semnificaţie mai largă. Sau, mai precis: au mai multe semnificaţii. Poţi să cazi de acord cu preşedintele Iohannis că România este – totuşi! – una singură, dar nu poţi să nu constaţi că oamenii ei sunt, totuşi, diferiţi. E de reţinut acest amănunt, deoarece e uşor să iubeşti o Românie abstractă şi e mai complicat să te împaci la fel de bine cu fiecare dintre cei care locuiesc în România. Ca să nu mai spun cât de diferiţi sunt românii din afara frontierelor ei actuale. Şi cât de diferit este patriotismul românesc, deşi PSD-ul a susţinut doar formele lui vocale şi ineficiente. Nu doar opozanţii lui Iohannis sunt alţii (am în vedere opoziţia declarată PSD-PNL), ci şi cei care l-au votat. Pentru că l-au ales şi adversarii politici, opozanţii de dreapta. Nu e greu de presupus că PNL se va confrunta la parlamentare destul de dur şi principial cu USR, cu PLUS, cu PMP, cu ALDE… E o lecţie şi pentru politicienii moldoveni: e vreme să arunci pietre, dar e vreme şi să le strângi, pentru construcţiile comune.

Bucuria victoriei cursului european al românilor în faţa nostalgicilor după un stat feudal-comunist, izolat de lume, este a tuturor celor care doresc schimbarea şi alinierea la valorile lumii civilizate. Victoria aceasta le era atât de necesară basarabenilor, care îşi doreau un exemplu, un reper, la care să se raporteze. Or azi, sub aspect politic, economic şi social, România este pentru Basarabia ceea ce era ea, sub aspect cultural, lingvistic şi identitar până în 1991.

Atunci, în pofida tuturor exerciţiilor de deznaţionalizare întreprinse de sovietici între 1940 şi 1991, toţi ştiam că adevărata limbă şi cultură românească e păstrată în spaţiul României. Chiar dacă unii au încercat (şi mai încearcă!) să ne înveţe o altă limbă (şi alfabet), o altă istorie şi alte tradiţii, realitatea de alături le spulbera orice tentativă. Nicio şansă ca această cultură să dispară, nicio şansă să se rupă acest fir identitar.

Victoria lui Iohannis trebuie să ne inspire. Pentru că la noi, în Basarabia, toate sunt la fel… doar că exact invers decât în România normală. Avem un guvern de buzunar al unui preşedinte roşu ca nasul lui Moş Gerilă, guvern prorusesc până în măduva oaselor, guvern înşurubat în scaun de o majoritate alcătuită de un partid-geamăn al PSD-ului (deşi leşinat şi el, PDM încă e capabil de câte o pacoste) şi de partidul de folosinţă personală a aceluiaşi Igor Dodon, izolaţionist şi desuet, un fel de „Moldova Mare”. Altfel spus: imaginea în oglindă a partidului (autohtonist şi izolaţionist) al lui Vadim de pe timpuri.

Tabloul este relevant atât pentru prietenii europeni, cât şi pentru neprietenii ne-europeni. Dar şi pentru basarabeni, poate în primul rând. Şi despre perspectiva europeană a acestora de la urmă. Există – şi asta nu o poate nega nimeni şi nu o poate elimina nimeni din memoria colectivă – o istorie românească a Basarabiei, o comunitate lingvistică şi culturală de care nu se poate ascunde nici cel mai înrăit „moldovenist”. Există lume care nu va renunţa la identitatea românească, fie şi cu cortine de fier pe Prut. Există lume care îşi va afirma această identitate chiar şi dacă Igor Dodon ar avea majoritate confortabilă în parlament şi guvern, subordonându-şi toate instituţiile statului. Şi chiar dacă tancurile ruseşti vor forţa Nistrul.

Dar există şi o situaţie mai puţin dramatică şi mai puţin eroică, dimpotrivă, foarte pragmatică. Azi, un număr impunător de basarabeni şi-au redobândit cetăţenia românească. Nu neapărat din sentimente patriotice. Dar au obţinut, prin asta, toată gama de oferte şi posibilităţi pentru un cetăţean al Uniunii Europene. În principiu, Unirea Basarabiei cu România, azi, cam asta ar însemna: oferirea unor posibilităţi/ deschideri europene pentru toţi cetăţenii RM, dar şi pentru întreg acest spaţiu, care poate fi amenajat pe criterii, structuri şi standarde europene. Simplu spus, Unirea înseamnă un paşaport european pentru toată „republica independentă”.

În caz contrar, cu decalaje evidente, basarabenii vor încearcă oricum să parcurgă acelaşi drum spre lumea civilizată, să se elibereze de trecut. Îi este mai complicat însă, deoarece aici vecinii din est sunt mai geloşi şi mai agresivi în menţinerea Republicii Moldova pe orbita rusească. Respectiv, e nevoie de eforturi considerabile pentru învingerea forţei de gravitaţie a acestei găuri negre a trecutului. Istoria ne-a predat nişte lecţii, dar preferăm să sperăm că vom ieşi cumva singuri din acest cerc vicios.

În 1918, am ales Unirea şi asta ne-a salvat fiinţa (Republica Ucraineană, declarându-se în acelaşi an „independentă”, a fost înghiţită în scurt timp de imperiul roşu). În 1991, am preferat „independenţa”. Pe care nici după trei decenii nu ne-o putem asigura, şi care se poate spulbera în orice clipă, la orice adiere de vânt (geo-)politic. Putem să alegem orice cale, azi ni se pare că avem o varietate mare de oferte. Dar nu e bine să uităm şi lecţiile trecutului. Nu repetându-l, dimpotrivă: croind un viitor pragmatic şi durabil. Apropo, sloganul electoral al lui Klaus Iohannis e completat firesc de o precizare: o Românie normală nu înseamnă o speranţă în viitor, e o încredere în viitor. Iar noi, epigonii, aşa cum suntem, nici măcar pentru speranţă nu ne ajunge voinţă şi respiraţie…

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)