A-POLITICE // Reuniunile cititorilor de elită

În povestea cu Moartea autorului, spusă de structuraliştii francezi, sintagma – aparent macabră – e mai mult absolutizată (sau ironizată), în loc de a pune în discuţie (punctual, metodic) tezele lui Roland Barthes. Acesta avea în vedere un lucru simplu: elementele biografice şi intenţiile autorului nu fac parte din structurile textului (care are intenţionalitate autonomă, ar spune mai târziu Umberto Eco) şi nu trebuie să ne construim analiza operei pornind de la ele.

Mai ales că textura operei – ne aminteşte Barthes – e o sumă de citate din alte culturi şi focalizarea pe „autor” adesea nu e doar irelevantă, ci şi falsă. Fiecare carte, ne sugerează Barthes, e scrisă aici şi acum (deci în momentul lecturii) şi autorul ei se naşte (pentru cititor – şi cu ajutorul cititorului, am adăuga noi) odată cu ea.

Lector in fabula, cartea lui Umberto Eco, vine la un deceniu şi ceva după Moartea autorului, dar poate fi considerată intermediară între vechea şi noua, radicala, interpretare structuralistă. Eco presupune ţinerea (totuşi!) în vizor a autorului, într-un dialog cu el pe parcursul lecturii. Doar că – esenţial – calea cititorului e similară cu cea a autorului: el re-construieşte într-un fel întregul parcurs intelectual şi artistic, creator. Creează, aşadar. Sau, mă rog, re-creează, dar, oricum, abia din acest moment opera începe să existe. Cititorul este moaşa care ajută operei să nască, iar lectura e un act maieutic. Un exerciţiu socratic, da.

Autorul îşi poate neglija succesul şi poate fi nu doar indiferent, ci şi opac la comentariile altora şi la propriul „destin literar”. Ca într-o legendă sufită, în care un sfânt trăieşte o viaţă demnă, dar – în opinia lui – absolut obişnuită (oamenii demni nu fac caz din „demnitatea” lor) şi doar posteritatea, remarcând distincţia, i-a (re-)creat sfântului o biografie legendară.

Dar poate şi să-şi construiască, metodic (precum mulţi dintre contemporanii noştri), o carieră literară. Promovându-şi insistent opera şi tot atât de insistent construindu-şi un CV ideal. Legenda, adică. Înşiruind, pe şiragul de mărgăritare, mărgelele de sticlă ale „realizărilor”. Doar că şi într-un caz, şi în altul, cel care face să circule mitul e cititorul.

Din legendă (care vine după magia textului) va renaşte apoi (va reînvia!) – în imaginarul colectiv – Autorul. Fiind vorba de o ipostază a Creatorului (orice scrib imită, prin inventarea propriilor lumi, actul Creatorului Suprem), pentru ca să re-nască, „Autorul” trebuie mai întâi să moară. Să se topească în Operă.

Când un coleg mai în vârstă (aproape „clasic în viaţă”), la întrebarea: unde-i Opera, care să ne lase bouche bée? – în loc să-mi răspundă în glumă, se înfurie şi se răsteşte la mine: cine eşti tu să-mi ceri opera? – îi spun: eu sunt cititorul (poate unicul!). Gloria ta. Cel care te voi naşte, din lecturi. Cel care aş putea – dacă aş fi sigur că doresc asta – să te fac nemuritor. Ergo: fără cititor literatura/ cărţile nu există.

De ce vă spun povestea asta? De fapt, voiam să zic despre viaţa culturală a Chişinăului care, cu deschiderile largi spre comunicare culturală, cu democratizarea procesului, s-a schimbat substanţial. Noile oportunităţi erau fireşti, dar tot atât de firesc, într-o mişcare browniană, liberă, fără repere obligatorii, se proliferau amatorismele. Când e atât de simplu să-ţi faci carieră „artistică”, nu mai e o problemă să te regăseşti pe una dintre scenele „culturale”. Iar reprezentanţii a tot soiul de manifestări para-culturale, unii de un amatorism înspăimântător sau competenţe aproximative (dar experţi în toate), se regăsesc – spre stupoarea publicului! – în varii „asociaţii de creaţie” şi în tot felul de „jurii de specialitate”.

Bine, în toată lumea există o felie amatoristă a culturii, a poeţilor locali şi a artiştilor de cartier. Deranjul se (poate) produce doar atunci când se confundă palierele şi vreun literat local e dat drept etalon naţional sau un artist amator îşi etalează abilităţile de la Karaoke club pe scena profesionistă. Dar trierea se produce permanent şi lumea, treptat, se dumereşte. Există artişti sau echipe de profesionişti de bună ţinută, care nu pot dezamăgi. Există reuniuni ale elitelor.

Ştacheta o ridicară, mulţi ani în urmă, bienalele Teatrului „Eugène Ionesco”, cu prezenţe artistice vizibile în lumea bună. Dintre cele recente, am putea menţiona câteva remarcabile manifestări de cultură înaltă, în genul Nopţilor pianistice (organizate cu concursul Ambasadei Franceze), dar şi alte câteva, susţinute de ambasadele Germaniei, României, Poloniei… O calitate estetică distinctă o au reuniunile teatrelor naţionale, promovate de maeştrii Caramitru şi Hadârcă.

Şi Târgul de Carte Bookfest Chişinău, aflat, iată, la a patra ediţie, e un eveniment cu personalitate. Mult superior fostelor „saloane de carte”, festiviste şi semi-amatoriste, din trecutul nostru nu chiar îndepărtat. Pe acest palier lucrurile au evoluat vizibil pe ambele maluri ale Prutului, de la nesfârşitele guleaiuri frăţeşti ale primelor „saloane” cu participarea editorilor din ambele state româneşti, cu programe cvasi-similare, cu unii şi aceiaşi invitaţi, cu manifestări de fraternitate culturală românească (dar de o largheţe sufletească rusească) şi zgomotoase declaraţii de dragoste, invariabile pe parcursul unor ani buni… şi până la elitar-elegantele lansări (& discuţii) din ultimii ani!

Apele politice curg, iar cărţile – slavă Domnului! – rămân. Ajuns la această ediţie, Bookfest Chişinău, poate cea mai elocventă manifestare de românism fără frontiere, este una dintre frumoasele isprăvi ale vechiului Minister al Culturii (preluat – spre onoarea lui – de actualul MECC), asistat de Uniunea Editorilor din Moldova, Asociaţia Editorilor Români, Institutul Cultural Român şi Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni. Prezenţa destul de consistentă a editurilor româneşti importante de pe ambele maluri de Prut ridică ştacheta şi pune în evidenţă producţia de calitate. Când masa critică de carte bună e atinsă, amatorismele nu mai pot face atmosferă. Deşi ele nu sunt excluse, spaţiul Târgului fiind unul democratic prin definiţie.

Fiindcă azi nu e o mare treabă să-ţi tipăreşti o carte, marea problemă e a cititorului. Cartea, ziceam, există doar atunci când are cititor. Dacă la acumularea masei de cărţi contribuie cui nu i-i lene, e altceva pe terenul lecturii. Cititorul este cel care face distincţia. În acest sens – am remarcat fenomenul la diverse târguri de carte (nu doar la cele româneşti din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Chişinău, ci şi la Frankfurt, Paris, Moscova, dar şi altele, „locale”) – un târg de carte de calitate e o reuniune a elitelor. Intelectuale şi literar-artistice, profesionale şi creative. O bună şansă de a fura cultură, de a te contamina de inteligenţa celor prezenţi. Cunosc oameni care merg la aceste târguri chiar pentru asta (deci nu numai pentru a cumpăra cărţi). O reuniune a cititorilor de calitate, aşadar, e un act cultural important în sine.

Pentru că această întrunire este, de fapt, o Reuniune a intelectualilor rasaţi.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)