A-POLITICE // Reforma şi uniforma

Aflu, surprins, că am un articol publicat în „Făclia”. Preluat din „Jurnal de Chişinău” (http://www.jc.md/scoala-si-lectura-de-placere/), fără să fiu întrebat, nu are acordul Jurnalului şi nu face nicio trimitere la ziar! De ce nu e bine să publici fără acordul autorului şi fără referinţă la sursă, „Făclia” o ştie. Acum vreo două decenii scriam pe paginile ei despre un caz de plagiat. Fenomen cu atât mai ruşinos, cu cât autoarea fura din reviste româneşti (şi punea clasa profesorală din Basarabia într-o lumină nu doar proastă, ci şi umilitoare).

Acum nu e doar un furt, ci şi compromiterea numelui meu. Având în vedere politica editorială a revistei, azi nu aş publica în „Făclia”. Nu vreau să stau, d.e., alături de Victor Stepaniuc, căruia directorul publicaţiei îi aduce osanale. Fostul viceprim-ministru a subminat, metodic şi autoritar, sistemul educaţional pe timpul guvernării comuniste. Dacă acesta e profesorul pe care „Făclia” îl propune drept model, eu nu am ce să fac acolo.

Nu doresc să apar într-o publicaţie în care acelaşi Tudor Rusu scrie o replică descalificantă la adresa Vioricăi Goraş-Postică. „Replica” directorului „Făcliei” invocă un text în care este înjurată Maia Sandu şi – prin limbaj, prin universul „intelectual”, prin „nivelul de educaţie” şi prin „competenţele” etalate – compromite etic şi profesional o revistă a pedagogilor, meseria de profesor şi condiţia de intelectual. „Părerea” autoarei textului (pe care directorul o apără cică pentru „dreptul la opinie”) este o josnică bârfă de mahala. Dacă directorul revistei nu face această distincţie, atunci se compromite ca jurnalist.

„Opinia” mai este şi laşă, deoarece e spusă acum, când ex-ministrul Maia Sandu e detestată de regim. Dacă doamna „revoltată” şi „Făclia” consideră că salariile profesorilor sunt mizere (în comparaţie cu veniturile altora), e firesc să protesteze faţă de actuala guvernare, nu faţă de opozanţii acesteia. Detestabil în sine, gestul atinge o temă: atitudinea intelectualului faţă de putere. Dacă guvernarea este expresia majorităţii, intelectualul ar trebui să fie cu un pas înainte, în opoziţie (reformatoare, nu conservatoare) faţă de putere. Or, scurtul ministeriat al doamnei Sandu a fost unul reformator. Adevărat, se reuşise doar testarea sistemului (vetust, cu mari lacune substanţiale şi structurale!). Reforma abia ar fi urmat. Da, dureroasă pentru mulţi, care preferă inerţia. Care ar fi viteza reformelor, care ar fi soluţia optimă pentru schimbarea sistemului ineficient? Care ar fi acţiunile ce ar îmbina inevitabilele intervenţii chirurgicale cu terapia? Discuţiile trebuie focalizate pe aceste nuanţe, nu pe refuzul reformelor (sau pe contrareforme, descalificante profesional), din comoditate sau populism. Dacă „Făclia” se vrea un felinar pentru conservatori şi reacţionari, eu nu am ce să fac acolo.

Directorul publicaţiei oferă spaţiu nemulţumirii, fără să o tempereze, cel puţin formal, pe „opinentă” (ca să nu mai zic că frustrările, invidia pe succesul altora, bârfele şi „presupunerile” nu au ce să caute într-o revistă pedagogică). În schimb, el îi dă din deget Vioricăi Goraş-Postică pentru că a îndrăznit să taxeze bârfa. Felul acesta de a comenta (imediat, nu în numărul următor) textele care nu convin redacţiei e în firea domnului Rusu. În acelaşi număr de revistă, o doamnă îşi expune opinia critică faţă de „uniformizare”. T. Rusu (bănuind că opinia nu va plăcea MECC?) îi scrie o replică, crezând că o astfel de „polemică” – menită să anuleze opinia antevorbitorului – e în firea lucrurilor într-o publicaţie pentru intelectuali.

Dacă „Făclia” vrea să „lumineze” în felul acesta, cochetând cu puterea şi luptând cu opoziţia; dacă opiniile sunt acceptate aici doar în măsura în care convin redacţiei (sau puterii?); dacă revista vede misiunea şcolii în uniformizare, nu în permanentă re-formare (simplu spus: în care contează uniforma, nu reforma), atunci ea nu mă interesează.

Şi încă un detaliu. Pregătirea „cadrelor didactice” mai poartă la noi pecetea ideologiei sovietice, a gândirii proletare. Or, visul oamenilor din domeniul educaţiei ar trebui să fie crearea unei societăţi cu cât mai mulţi oameni prosperi (scopul reformelor liberale), nu o societate „fără oameni bogaţi” (egali în sărăcie), după cum îşi propun „revoluţiile socialiste”.

Profesorii trebuie să fie interesaţi ca discipolii lor să aibă succes, inclusiv financiar, să fie prosperi (altfel, sistemul în sine devine ineficient). Dar, cel mai important: doar atunci – sic! – când vom avea mulţi oameni bogaţi (îmbogăţiţi legal, asta e condiţia problemei!), vom avea nu doar drumuri, şcoli şi spitale bune, ci şi salarii decente. Pentru că salariile profesorilor depind exclusiv şi în modul cel mai direct de eficienţa economiei şi de veniturile contribuabililor.

Iată de ce sunt necesare reformele. Economice, juridice, politice, instituţionale, structurale. Şi educaţionale, bineînţeles.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)