A-POLITICE // Războiul de Independenţă. Episodul 2018

Piaţa şi monumentul Voievodului sunt locurile noastre sacre. Aici am cerut limbă, alfabet şi independenţă. Aici am izvodit primele bastioane ale neatârnării noastre şi ultimele ei redute. Iată de ce, aşteptând atacul inamicului pizmaş (care voia să ne izbească în chiar Ziua Independenţei!), Divanul a dat înţeleapta poruncă de a preveni asaltul printr-o mişcare de trupe.

Batalioanele moldoveneşti, cu muniţii grele, ale stolnicului de Orhei („Du-te la oştire, pentru ţară mori”, – i-a poruncit hatmanul, cărui îi era datornic), au ocupat Piaţa din timp (aşa făcea şi Voievodul care, precum scria cronicarul, biruia „nu așa cu vitejiia, cum cu meșterșugul”). Au dansat hore ritualice în jurul prăzii de război (spune acelaşi cronicar: „ca să-i amăgească [pe inamici] cu buciune și cu trâmbițe”).

Jur-împrejur au fost plasate, ca scut, poterile de carabinieri. Iar dincolo – lefegiii poliţiei speciale. O tactică genială: stolnicul apăra Moldova. Carabinierii îl apărau pe stolnic şi pe aliaţii săi. Poliţia specială îi apăra pe carabinieri.

Căldură mare. Lume bulversată. Prostimea alergând prin piaţă şi cerând capul lui Moţoc. Pe eşafod, stolnicul repetând, ca o rugăciune, declaraţia de dragoste pentru popor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”. Oastea celor revoltaţi se adună la umbra statuii Voievodului. Lumea strigă, fluieră, huiduieşte. Dansatorii chiuie. Dar cordoanele de jandarmi rezistă! Oricât s-au răstit zurbagiii din piaţă: „Hoţii! Hoţii!”, nimeni nu a clintit din front. Comandamentul urmărea priveliştea şi îşi freca mâinile.

Prima bătălie decisivă s-a dat la statuie. Vrăjmaşii au profitat de asaltul orheienilor asupra carelor cu pâine, cârnăciori şi hrişcă şi l-au înconjurat pe Voievod. Am fi putut să-l pierdem, iar asta era egal cu pierderea identităţii noastre. El nu este al acestor cosmopoliţi. Nici [măcar] al nostru nu e. E al urmaşilor (bis) noştri.

Dar noi d-aia locului ne ţinem şi cum am fost aşa rămânem, că nu ne-am dezis de moştenirea identitară, politică şi militară a Voievodului. Am adormit vigilenţa potrivnicului şi, spre zori, l-am luat prin surprindere. Când somnul era mai dulce şi împotrivirea mai leneşă, i-am atacat pe neprins de veste, în ceaţa dimineţii („negura acoperindu-lu-i”, scria cronicarul), precum Voievodul pe păgâni la Podul Înalt.

Printr-un efort eroic, dând dovadă de sacrificiu, abnegaţie şi devotament, lefegiii i-au ridicat pe sus pe necredincioşii care, prin prezenţa lor răzvrătită, pângăreau Piaţa şi Independenţa. Şi statuia Comandorului. I-au aruncat dincolo de cordoanele neclintite ale bravilor poliţişti şi jandarmi, zişi carabinieri. Să le fie şi altora de învăţătură. În aceeaşi noapte, sub acoperirea întunericului, temerarii noştri legionari au pătruns în tabăra neprietenilor şi au eliberat alt simbol naţional: cârciuma „Guguţă” din Pădurea Voievodală.

Am reuşit să ţinem apărarea până la venirea comandantului suprem şi a locotenenţilor lui, a înlocuitorilor lui ocazionali („Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!” – zicea inspirat poetul). Mai mult: chiar dacă forţele erau inegale („n-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid”), ne-am ţinut până a trecut parada portului popular – arma noastră secretă. Ne-am retras însă, pentru că forţele inamicului creşteau cu fiecare ceas şi pentru că soarta noastră fuse crudă astă dată

Şi, mai ales, pentru că eram atacaţi, mişeleşte, din altă parte. La Prut, inamicii forţau frontiera, ca în sângerosul an 1941. Grănicerii au rezistat eroic o zi şi o noapte, apoi încă o zi şi o noapte, ca în filmul cela despre patrioţii noştri Kibalciş şi Plahiş. Dar Ziua Independenţei era salvată!

Ne-am ţinut şi de Ziua Limbii Noastre (deh, în adâncuri înfundată…), dar coloanele inamice deja forţaseră Prutul şi se apropiau de Chişinău. Le îngrădisem calea la pichetul de la Ungheni, dar ele au coborât la Leuşeni şi au reuşit să forţeze râul, din a treia încercare. Adevărat, fără comandantul lor, rănit şi retras la Bucureşti. Ocupanţii români se apropiau vertiginos, în marş forţat, de Chişinău. Veneau să ne ocupe! Să [se] pupe, dom’le, [în] Piaţa Independenţei Noastre!

Atunci am recurs [şi aici] la o tactică veche, voievodală, da: i-am lăsat să treacă, dar le-am blocat carele de luptă la intrarea în oraş. Întorşi din drum, ca să le recupereze, le-am epuizat forţele. Noaptea însă erau iarăşi în Piaţă, gata să triumfe!

Geaba osteneala! Capitala Independenţei, cu tot cu sărbătorile ei, se mutaseră la Orhei. Inspirată tactica Ocârmuirii! Dar ocupanţii români ai Pieţei nu aveau de unde să ştie şi continuau să cânte, de parcă ar fi fost în culmea fericirii. Şi atunci am recurs la arma de acţiune în masă: le-am stins lumina! Doar astfel am reuşit să recuperăm Piaţa. Şi să obţinem victoria. Cred că Divanul va propune să o (re)denumim „Piaţa Victoriei”.

Aşa se obţin victoriile. Aşa se obţine independenţa faţă de duşmanii interni şi externi, faţă de orice fel de opoziţie şi faţă de propriul popor zurbagiu, atunci când el o ia razna cu capriciile sale, cu dreptăţile sale, cu care îi otrăvesc minţile duşmanii din afară. Şi dinăuntru. Hrişcă şi spectacole, atât!

Noi nu cedăm nimic din independenţa noastră. Nimic din principii şi valori.

P.S. Şi, da, să nu uităm de ideea simplă şi inspirată, cea cu stingerea luminii: cine ţine în mână pârghia întrerupătorului, acela deţine puterea! Genial!

Noapte bună.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)