A-POLITICE // Raionul Şoldăneşti în NATO

Abia se răcorise lumea după tentativele Comratului de a rezolva grave probleme geopolitice, că Parlamentul, îngrijorat de extinderea fenomenului găgăuz, a votat în primă lectură un proiect de lege care amendează Codul electoral. Proiectul presupune „că autorităţile publice locale nu vor avea dreptul să organizeze referendumuri la probleme de interes naţional, care ţin de competenţa Parlamentului sau a Guvernului”. Amendamentele sunt propuse „cu scopul de a face o delimitare clară între subiectele care pot fi supuse unui referendum local şi celelalte subiecte ce ţin de competenţa autorităţilor centrale”.

Care va fi răspunsul?

Până aici e clar. Este un proiect superfluu, aproape tautologic, dacă e să amintim prevederile legislative curente. Citez dintr-un singur articol, suficient de explicit după mine, al Codului electoral: „Referendumului local pot fi supuse probleme care au o importanţă deosebită pentru localitatea respectivă şi care ţin de competenţa autorităţilor administraţiei publice locale.” (Articolul 177 (1)). Logica e simplă: lumea poate să se pronunţe privind toate problemele, de la concursurile mondiale de frumuseţe până la pescuitul în Marea Nordului. Dar referendumul local ţinteşte doar obiective care ţin de competenţa autorităţilor locale (din acest teritoriu!). Nu decide – la referendumul local – Giurgiuleştiul pentru Naslavcea. E suficient de limpede expus şi sunt convins că până şi cei care au organizat farsa proasiatică de la Comrat ştiau asta. Şi au repetat-o în Crimeea (Ucraina nici nu are prevăzută în Constituţie noţiunea de referendum local!).

Să zicem că paza bună trece primejdia rea… Dar imaginaţi-vă că, după adoptarea amendamentelor în ultimă lectură, vine în parlament o delegaţie în frunte cu Formuzal şi Dudoglo (oameni cu bune relaţii în partidele parlamentare) şi spun: noi suntem cetăţeni disciplinaţi şi ne vom conforma. Dar – deoarece legea nu poate să aibă efect retroactiv – trebuie să vă amintim că referendumul găgăuz a avut loc mai înainte şi vă rugăm respectuos să ţineţi cont de el. Care va fi răspunsul?

Congresul primarilor din MoldovaSă nu te conformezi voinţei unei minorităţi

Or, toată problema e simplă şi se rezolvă în două mişcări. Una e că acel referendum (şi fără amendamentele uşor panicarde propuse azi) nu era prevăzut de legislaţie, astfel încât el nu poate să aibă consecinţe juridice sau de alt gen. Iniţiatorii lui trebuie pedepsiţi, dar nu pentru organizarea referendumului (e contraproductiv să pedepseşti pe cineva care solicită drepturi democratice), ci pentru separatism voalat, pentru ură naţională voalată, pentru atentarea la integritatea statului, pentru destabilizare şi stări de psihoză în masă.

Al doilea pas e şi mai simplu. „Referendumul” nu a adus nimic nou, ci doar a confirmat că locuitorii UTA Găgăuzia continuă să fie sub influenţă politică şi ideologică rusească. Guvernul de la Chişinău poate să ţină cont de această situaţie (şi chiar de această “opinie populară” ilegală), dar asta nu înseamnă că trebuie, în mod automat, ca statul să se conformeze unui număr infim de cetăţeni (cca 4%). Simplu spus, guvernarea poate să ţină cont de opinia celor care s-au lăsat antrenaţi în jocul de-a referendumul exact în măsura în care arhitecţii şi executorii referendumului local de importanţă naţională ţin cont de opinia celor fie şi doar 5-6% de cetăţeni găgăuzi care s-au exprimat – în referendumul lor, cu regulile lor – împotriva opiniei majoritare. Aşa că ajungem de unde am pornit.

Alta e că voinţa politică la luarea deciziilor trebuie să fie foarte mare, încât să ţină cont, dar să nu se conformeze voinţei unei minorităţi. Argumentul e simplu, e la suprafaţă şi e deja enunţat de partidele din coaliţia majoritară: oamenii au votat, în majoritate, pentru partidele vectorului european. În numele aceleiaşi democraţii, minoritatea trebuie să se conformeze.

De ce reacţionează consiliile locale, şi nu cetăţenii acestor localităţi?

Dar cum să înţelegem decizia din această săptămână a partidelor de a crea consilii pro-europene la nivel local? Liderul PDM, Marian Lupu, crede că este un pas în plus pe parcursul integrării: „Astăzi ne-am propus să facem un pas în plus înainte pentru a consolida procesul decizional pentru asigurarea parcursului european. Noi am vorbit pe parcursul acestor ani despre necesitatea consolidării pe verticală a procesului decizional”. Nu mai comentez cât de ne-europeană este ideea „consolidării pe verticală”. Dar (eu credeam că) activitatea politică în teritoriu a organelor administrative alese este construită pornind de la problemele locale. Altfel… le dăm dreptate găgăuzilor.

Citesc pe site-ul PLDM: „Pe parcursul ultimelor zile, pe adresa Partidului Liberal Democrat din Moldova au venit zeci de declaraţii ale consiliilor locale de nivelul unu şi doi drept răspuns la apelul de susţinere a cursului european al ţării şi combatere a tuturor manifestărilor separatiste.” Declaraţiile sunt pleonastice: e şi normal ca acele consilii, care au o majoritate ce coincide cu majoritatea parlamentară, să reacţioneze în acest mod. E posibilă cumva vreo dezaprobare partinică din teritoriu la o decizie politică a centrului? Dar de ce reacţionează consiliile locale, şi nu cetăţenii acestor localităţi? De ce liderii de partid din aceste regiuni şi localităţi şi, implicit, aleşii locali nu au convins oamenii să-şi manifeste opiniile? Să fie pentru că e mai uşor să repeţi soldăţeşte un gest sugerat de la centru?

Liderii de partid „din teritoriu”, filialele locale ale organizaţiilor politice proeuropene, asociaţiile şi grupările de orice fel din localităţi, care susţin ideea euroaderării, trebuie să fie foarte activi în acest timp. Pot fi organizate lecţii publice, apeluri ale personalităţilor din localitate care se bucură de respect. Fiecare primar sau membru într-un consiliu local, separat sau împreună, în coaliţii largi sau pe criterii de partid, adunaţi ad-hoc sau în „colectivele de muncă”, fără deosebire, se pot exprima ca cetăţeni, ca lideri de opinie, ca personalităţi. Dar nici un consiliu local nu poate (în calitate de consiliu) să-şi exprime atitudinea privind politica externă a statului. Nu e de competenţa sa!

Primarul nu lucrează pentru partid, ci pentru comunitate

Grija partidelor pentru funcţionarea eficientă a organelor administrării publice locale şi pentru netezirea drumului spre Europa ar trebui să fie alta. Cum să construieşti un parcurs european cu nişte funcţionari locali corupţi atât de moldoveneşte, încât ei nici nu înţeleg reproşul (la noi asta se cheamă cumătrism şi ce este criminal în a-ţi sprijini, prioritar, cumătrul)? Cum să ajungi în Europa dacă proverbialul spirit gospodăresc demnitarii noştri îl înţeleg doar în sensul în care, cât timp se află la putere, trebuie să-şi înjghebe o gospodărie personală cât mai arătoasă? Cum să ajungi în Europa, mergând pe nişte impracticabile drumuri locale foarte… asiatice, nişte veritabile câmpuri minate?

Contribuţia administraţiei publice locale la construirea parcursului nostru european e înţelegerea că „în Europa” înseamnă un spaţiu curat de toate micimile şi nepăsările cu care ne-am obişnuit. Totul e atât de simplu, încât mi-i incomod să repet adevăruri banale: primarul şi consilierul local nu este în serviciul rudelor, nu-şi serveşte prietenii, nu lucrează pentru partid, ci pentru comunitate. Indiferent dacă această comunitate este proeuropeană, eurosceptică ori nostalgică după comunism. Un primar cu găuri în gardurile gospodăriei sale va fi penalizat oricât de bine articulat va fi discursul său patriotic.

Pentru că, fără să bănuiască (dacă nu a fost o provocare premeditată), liderii partidelor care fac majoritatea parlamentară la Chişinău au căzut în cursa întinsă de arhitecţii externi ai „referendumului” găgăuz. Formarea acestor coaliţii (cu scop eurointegraţionist) le dă apă la moară separatiştilor din Găgăuzia. Ei de ce nu au voie să facă acest lucru? Iar faptul că formarea acestor coaliţii o iniţiază majoritatea parlamentară (altfel spus: guvernarea) sugerează altora că pot fi făcute şi altfel de coaliţii.

Exemplul Crimeii trebuie să ne pună în gardă

Închipuiţi-vă că în raionul Orhei (d.e.) se formează o coaliţie care votează Unirea cu România, la Călăraşi se constituie o coaliţie locală proeuropeană, pe când în Şoldăneşti se votează aderarea la NATO. Raionul Teleneşti votează o neutralitate militară, iar Rezina vrea să rămână… în componenţa CSI, cu evidente perspective euroasiatice. Râbniţa, bineînţeles, votează – pe modelul propus de liderii de partid din Chişinău – alipirea economică şi militară la Rusia. „Variantele” posibile, pe care le-am cuprins în acest alineat sunt tot atâtea opinii câte bântuie printre noi, privind viitorul RM în relaţiile sale externe. E mai mult decât o babilonie. Dar, în cazul în care ea se manifestă fie abstract în societate, fie în parlament, unde totul se amortizează prin votul legiuitorilor, totul e în limitele pluralismului democratic.

Atunci însă când aceste opinii se vor pulveriza într-o sumă de mici decizii politice (privind politica externă!), cu formulări particulare, în funcţie de ingeniozitatea, experienţa şi inteligenţa aleşilor locali, vom avea o adevărată schizofrenie politică. Referendumul găgăuz a fost o avertizare, pe care însă am înţeles-o, se pare, greşit. Autonomia locală trebuie să fie foarte largă cât priveşte problemele comunităţii. Şi nu trebuie să atingă problemele de interes naţional. Dorinţa unor lideri locali de a se juca şi ei de-a războiul geopolitic este o tendinţă periculoasă. Exemplul Crimeii trebuie să ne pună şi aici în gardă.

Paradoxală conexiune dintre realitate şi ficţiune

Pentru cine nu a recunoscut la auz, titlul textului meu de mai sus este o parafrază după denumirea romanului lui Ioan Groşan Judeţul Vaslui în NATO. Romanul parodiază o situaţie hilară şi absurdă: România (la data scrierii cărţii lui Groşan, ea încă nu era membru NATO) ar fi urmat să adere la Pactul Nordatlantic într-un mod gradual: mai întâi capitala, Clujul, Constanţa, apoi altele, judeţul Vaslui rămânând outsider…

În romanul lui Groşan, „antieuropeniştii” din Vaslui sapă un tunel, prin care sunt legaţi cu… Republica Găgăuză (sic!). Nu este pentru prima dată când se developează legături subterane (fie şi neobişnuite) care unesc malurile Prutului, dar şi care divulgă o permanentă şi paradoxală conexiune dintre realitate şi ficţiune. Şi care confirmă că scenariile ficţionale cele mai fantastice (şi chiar fantasmagorice) pot să devină realitate.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)