A-POLITICE // „Proiectul naţional”

_DSC4210Jose M.Barroso vizita Chisinau 12 iunie  Foto de NADEJDA ROSCOVANUCu cât mai mult se apropie ora H a alegerilor (pentru unii: speranţă şi visuri de mărire, pentru alţii aşteptarea verdictului), cu atât mai mult se produc… nu limpeziri, ci învăluiri şi bâlbâieli. Mişcările discrete de trupe denotă şi o intensivă luptă de culise, regrupări şi căutări de soluţii care să surprindă spectatorul, să prindă adversarul pe picior greşit, dar şi să încurajeze suporterii. Toate fiind mai incerte decât oricând, iar confruntarea anunţându-se mai înverşunată decât cele de până acum. În context, influenţele externe sunt chiar fără precedent. Iar în consecinţă, se anunţă confruntări nu pe arena politică, ci pe ringul fără reguli al fight-club-ului de pe toloacă, de pe maidan (în sensul turcesc al cuvântului, nu în cel ucrainean).

Dar, în timp ce elementele marginale ascultă de instructajele superiorilor din afara ţării, partidele cu responsabilităţi îşi adună sub drapel susţinătorii şi îşi desenează hărţile de parcurs. Nu e nicio surpriză că cele mai controversate mişcări se fac – explicabil – pe „centru”. De fapt, guvernează ţara doi jucători de pe centru: unul e pe „centru-dreapta” (PLDM), altul pe „centru-stânga”(PD). Nu are rost să intrăm în discuţii doctrinare care ar demonstra cât de centrişti sunt „centriştii” noştri: cum e ţara, aşa e şi spectrul politic, aşa e stânga-dreapta, aşa e „centrul”.

Bâlbâieli centriste

Bâlbâielile politice tipic centriste (schimbări de tactici, de parteneri şi de vectori) i-au asigurat partidului democrat longevitate şi un modest, dar permanent, succes politic. Nici acum surprizele nu vor fi evitate. Oricâtă virtuozitate sofistică ar exista în explicaţiile lui Marian Lupu, se vede că PD nu exclude o alianţă postelectorală cu comuniştii. E de aşteptat că şi de această dată Partidul Democrat va încerca să mimeze jocul la două capete, pentru a obţine prin şantaj o poziţie mai bună, în orice alianţă posibilă. Poziţia asta a derutat, a deranjat şi a devenit enervantă până şi pentru un om calm, cum e premierul Leancă.

Pe de altă parte, Igor Corman declară că: „Scopul nostru este de a face din procesul de integrare europeană un proiect naţional”. Dar parcă mai ieri preşedintele parlamentului nu vedea în acest proces integraţionist o prioritate. Ce l-o fi făcut să fenteze, din nou, pe dreapta proeuropeană? O şansă în plus la alegeri? Un vis personal, pe care îl poate afişa doar în calitate de speaker, nu şi în cea de membru al PD?

Factorul imprevizibilului îi face pe unii să joace nu la două capete, ci la câteva, pentru a avea influenţa necesară în orice situaţie posibilă. Jucătorul de culise cel mai abil pare a fi acelaşi Vladimir Plahotniuc. Influenţa lui asupra deciziilor luate de PD este decisivă în toate cazurile. Prin grupul democrat el influenţează şi toată coaliţia, în deciziile fundamentale. Mai nou, el începe să preia controlul şi asupra PCRM. Nu încetează, după toate semnele, să-l aibă la mână şi pe liderul PLDM. Fără a insista, doar pentru a se asigura de un sprijin în problemele esenţiale: “reforma” (convenabilă) a justiţiei, personajele-cheie în organele de ordine, în cele de control etc. Toate semnele arată că oligarhul nu a încetat să acorde o suficientă influenţă şi asupra Partidului Liberal, dar şi să aibă oamenii săi în organele de justiţie, inclusiv la cel mai înalt nivel posibil. Se pare că el dirijează şi o parte dintre formaţiunile de buzunar şi unele grupări găgăuze.

Există prototipuri vechi în acest sens, începând cu „eminenţa roşie” a lui Ludovic al XIII-lea, cardinalul Richelieu (sau cu consilierul din umbră al acestuia, celebrul Joseph Francois Le Clerc du Tremblay, numit „eminenţa cenuşie”). Dar modelul cel mai apropiat istoric este Boris Berezovski (nu pianistul!), magnatul rus, care a încercat să influenţeze partide şi oameni politici de cele mai diferite orientări ideologie. Pentru a-şi asigura controlul confortabil. Adevărat, dorind să-şi supună tot ce mişcă-n ţara lui, oligarhul rus a încheiat-o trist. Şi, după cum se presupune, a fost înlăturat chiar de cel pe care l-a făcut „lider naţional”…

Răbdarea europenilor şi nesimţirea alor noştri

„Sunt sigur că cetăţenii Moldovei nu vor corupţie, vor un sistem judiciar independent”, a menţionat în timpul vizitei la Chişinău Jose Manuel Barroso. Citesc această ştire şi mă mir de răbdarea europenilor şi de… nesimţirea alor noştri. Doar atât de puţin le cere Europa: un sistem juridic funcţional, echitabil, eficient. La urma urmei, dacă e imposibil, hai să luăm şi noi judecători din Europa. Să-i împrumutăm pentru următorii 50 de ani, până se produce o asanare a sistemului. Pentru că, atât timp cât reformele vor fi numai mimate, toată povestea cu idealul nostru european e vorbă goală. Sau: pârtie pentru accederea partidelor în parlament.

„Moldova deja este cel mai mare beneficiar de asistenţă europeană din lume pe cap de locuitor” – declară Baroso la Chişinău. Nu ştiu cât de mult resimte acest „cap de locuitor” ajutorul acordat, dar cifrele sunt impresionante. Asta nu ne salvează, dar un plus de speranţă ar trebui să ne inspire. Numai că depinde cum va fi monitorizat şi dezvoltat momentul succesului, aproape impus din exterior. Dacă din acest suport european vor fi făcute doar decoraţii pentru tam-tamurile partinice şi se vor bucura de toate doar membrii partidului, idealul european riscă să fie compromis ireversibil.

Iată o explicaţie simplă a preşedintelui Comisiei Europene: „Eu cred în viitorul european al Republicii Moldova. Această opţiune nu este un proiect al unei persoane sau al unui partid, ci un proiect al întregii naţiuni.” Singura soluţie care nu ar tensiona situaţia pe fundalul integrării europene este renunţarea la monopolul partinic asupra visului european. E nevoie de un consens şi de o integrare europeană a ţării, nu a partidului X, Y, sau Z. În acest sens, partidele trebuie să cedeze o parte din ambiţiile interne, egocentriste, cauzei naţionale. Exact aşa cum integrarea europeană înseamnă şi cedarea sau delegarea unor componente ale suveranităţii structurii comune. Graba inexplicabilă a prim-ministrului de a declara că succesele sale şi ale guvernării sunt succesele partidului îi va scădea, inevitabil, din popularitatea naţională.

Poporul în slujba partidului

Există resorturi suficiente în casetele energetice ale tuturor partidelor fără excepţie de a susţine parcursul european al ţării. De a respecta un minim de condiţii şi de a subordona interesele partinice interesului naţional; de a contribui la acest proces de integrare şi, cel mai important: de a cere permanent, insistent şi metodic guvernării să creeze toate condiţiile politice, economice, juridice, culturale pentru integrarea în familia popoarelor Europei, din care facem parte istoric şi cultural. Numai că această iniţiativă la conciliere pe teren european trebuie să fie o iniţiativă a guvernului, a parlamentului, a preşedinţiei, nu a unui partid care îşi va asuma gloria. Egoismul partinic e în dauna cauzei şi chiar în dauna partidului.

Confundarea treburilor statului cu cele ale partidului se vede şi în programul PLDM–20, în care se regăseşte Strategia Naţională de Dezvoltare 2020. De parcă tot poporul şi tot guvernul e pus în slujba partidului! Deci nu un program electoral al partidului pentru guvernarea în următorii patru ani, ci o strategie naţională (!), de parcă este dat de undeva de sus că partidul va guverna obligatoriu (şi încă de unul singur) şi va promova strategia propusă. Nu ştiu cine îi consiliază pe liberal-democraţi, dar aceste spectacole partinice, ridicole, anacronice şi de prost gust îi vor respinge pe mulţi adepţi.

Noi mai ţinem minte un partid, la congresele căruia se decideau planurile de dezvoltare a ţării (de fapt, aceleaşi poveşti rotunde, aerodinamice, lunecoase şi fără consecinţe benefice asupra societăţii)… Dar parcă încercăm să uităm povestea în care partidul (unic!) şi poporul erau o singură entitate!

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)