A-POLITICE // Programe electorale. Guvernare versus opozanţi

De ce nu citim programele electorale? – mă întreb eu nedumerit… şi-mi vine să râd. Nu avem „programe” (recte: liste de promisiuni) care să nu includă „majorări” de salarii şi pensii. Chiar dacă promisiunile guvernării de a mări salariile şi pensiile au, de fiecare dată, o singură consecinţă reală: creşterea preţurilor la produsele de primă necesitate; chiar dacă sporirea salariilor (bugetarilor!) şi a pensiilor, ca fenomen în sine, nu generează decât inflaţie, partidele sunt convinse că alegătorul naiv va înghiţi momeala. Or, aceste sporuri trebuie să fie (doar) o derivată a ameliorării economiei (care vine din stimularea investiţiilor, deschiderea de întreprinderi şi locuri de muncă bine plătite în sectorul real).

Dar nu contează, partidele explorează sărăcia şi naivitatea. Au început-o socialiştii, cu pensiile de 300 şi salariile de 600 de euro, hipnotizând păturile vulnerabile. Democraţii au replicat prin „noul sistem de remunerare” şi prin umilitoarele ajutoare de Revelion. Liberalii au spus că „Unirea înseamnă: salarii și pensii de la 500 de euro în sus”. Am putea să mai visăm (şi să ne mai amuzăm) cu alte promisiuni financiare, dar Marina Tauber a pus capac subiectului. Baroana de Jora de Mijloc a promis salarii de 5000 de euro. Bravo, Marina! Acum tema poate fi închisă. Nu pentru că nimeni nu va promite mai mult (putem declara licitaţia cu strigare încheiată), ci pentru că ea a demonstrat o dată în plus că limba promisiunilor n-are oase.

Ce rămâne din programe dacă eliminăm salariile, pensiile şi indemnizaţiile? Partidul de guvernare nu are un program, ci un „Manifest electoral” (amintind de „Manifestul Partidului Comunist”, povestea lui Marx-Engels despre „stafia” ce se plimba acum două secole prin Europa). E uimitor cum democraţii, care sunt la guvernare de un deceniu, nu au proiecte strategice. Mai mult, ei în principiu nu-şi propun să schimbe nimic. Lor le este atât de bine, încât consideră că principalul e să rămânem pe poziţii („am reușit să obținem rezultate concrete importante și apreciate de oameni”). Ei savurează nirvana (doar cetăţenii nerecunoscători şi opoziţia nu le văd succesele): „am stabilizat economia și am relansat creșterea economică” (sic!); „am stabilizat și am reformat, la standarde internaționale…” etc. Zău, ei trăiesc într-o altă dimensiune!

În acest context, promisiunile pentru infrastructură fie sunt de nivelul „Drumuri bune – 2” (cu consecinţe nefaste, care se vor developa în timp: calitate butaforică, „electorală”, pe aceste segmente şi abandonarea proiectelor magistrale, rămase fără finanţări), fie sunt restanţe ale guvernării (gazoductul Iaşi-Chişinău, conectarea la reţelele electrice europene prin intermediul celor româneşti). Şi nimic despre extinderea până la Chişinău a autostrăzii Tg. Mureş-Iaşi sau a ecartamentului feroviar european!

Triumfaliste şi autosuficiente sunt până şi rapoartele de pe segmentele dezolante şi vulnerabile ale ocrotirii sănătăţii: „am dezvoltat, cu adevărat, medicina de familie” (sic!). Suficient pentru a înţelege că aici nimic nu se va schimba esenţial. Verbele folosite aici, ca şi în celelalte domenii („vom asigura, vom extinde, vom continua”) denotă cu prisosinţă mulţumirea guvernanţilor de starea de lucruri. Dezarmant este programul educaţional. În afară de decizia de a nu închide nicio şcoală (de parcă păstrarea şcolilor neperformante şi fără perspectivă ar fi o performanţă în sine) şi de „modernizarea curriculumului” (o acţiune pur-cosmetică, de fapt) – nimic.

În „sectorul economic” şi al justiţiei e… la fel de vag, considerându-se că toate sunt deja ca şi cum făcute, că totul trebuie doar „redus”, „mărit” şi „continuat”. Or, dacă aici lucrurile ar merge strună, celelalte s-ar rezolva de la sine, în consecutivitate economică firească: salarii, pensii, infrastructură şi condiţii sociale bune. Doar că în economie şi justiţie guvernarea nu vrea să schimbe/ să reformeze nimic, ci (doar) să supravegheze. Este vaca lor de muls, aici, în lunca economiei şi în codrii justiţiei. Or, agenţii economici nu au nevoie de facilităţi, ci doar de un cadru legal, în care să-şi dezvolte, liber, afacerile. Întreprinzătorul nu trebuie să respecte decât codul fiscal şi constituţia. Fără a depinde de funcţionari şi fără comisioanele, obligatorii la noi.

Acestei autosuficienţe (până la un punct explicabile) îi ripostează revoluţionarii de stânga şi reformatorii de dreapta. În buna lor tradiţie, socialiştii desenează în ziarele lor electorale un tablou apocaliptic. În context, cuvântul „catastrofă” e aproape un eufemism. Dar ce propun ei în schimb? Voilà: „republică prezidenţială”; „statalitate”, „istoria Moldovei”, „ortodoxism”, „neutralitate”, legăturile cu Rusia, ziua de 9 mai, „pacea interetnică”, şcoli şi spitale gratuite ş. a. m. d…. Şi abia la sfârşit (foarte vag): lupta cu corupţia.

În oglindă, PL pune responsabilitatea pentru viitoarea bunăstare pe umerii României, UE şi NATO: „ Tineretul va avea acces la studii de calitate, locuri de muncă bine plătite, o viață decentă, în rând cu toți europenii; Va fi asigurată pacea, securitatea și bunăstarea tuturor în cadrul NATO și UE”. Nici Partidul Şor nu se osteneşte (mizele lui sunt altele decât „programul”), fie desenând perspective vagi, fie punând totul pe responsabilitatea abstractă a unui stat de factură socialistă: „Statul va participa activ în diferite sectoare ale economiei…”

Dacă democraţii vin cu un „manifest”, Şor cu un „program politic”, iar socialiştii cu o „platformă”, Blocul ACUM propune angajamente. Prima lor declaraţie programatică se intitulează „Învingem ACUM pentru justiţie echitabilă”. Pentru ei, deci, piatra unghiulară e justiţia: curățarea organelor de justiție de oameni corupți și vulnerabili; reformarea Consiliului Superior al Magistraturii şi a Curţii Supreme de Justiţie (astfel încât acesta să devină un adevărat garant al corectitudinii sistemului judecătoresc); crearea (cu sprijinul partenerilor externi) a unui Departament Național Anticorupție și a Curții Specializate Anticorupție; meritocrație în cariera judecătorilor și procurorilor; Apoi: investigarea reală a furtului miliardului; anularea legii „cetățeniei prin investiție”; aprobarea „Legii Magnitsky” şi asigurarea respectării drepturilor omului; instituirea unui mecanism similar MCV, care există în România etc.

Acum, dacă ne-am putea imagina că alegătorul citeşte programele electorale, ce ar prefera acesta din ofertele propuse?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu