A-POLITICE // Priponul Dodon

Într-o nuvelă a lui Vitalie Ciobanu, un personaj dubios-misterios, colecţionar de informaţii (secrete, da), fost securist, dar care se consideră un fel de comisar Corrado Cattani, îi propune unui scriitor, ca subiecte pentru romanele lui, nişte dezvăluiri (documentate) despre misterele lumii. Despre partea nevăzută a lucrurilor, despre tenebrele politicii şi despre mişcările subacvatice care ne determină destinul. Întrebarea firească a scriitorului (şi a cititorului) este: de ce nu se duce cu această informaţie la un ziar? Răspunsul e cam acesta: ziarele (şi televiziunea, da) produc scandaluri de moment, oricât de gravă ar fi fapta. Senzaţia aceasta satisface nevoia de răzbunare a unui grup de persoane, după care fapta (oricât de gravă, ziceam) se uită, lumea alimentându-se din alte senzaţii, recente (şi de aceea incendiare).

M-am gândit la asta când a ieşit (a câta oară!) la rampă, mai făcându-ne o dată de ruşine (dacă l-a ascultat cineva), acelaşi ne-preşedinte Dodon. Nici ridicol deja nu mai este şi nu ar trebui să ne intereseze. De când îl ştim, nu a produs nimic. A fost folosit, când era necesar, de gaşca lui Plahotniuc (cu ajutorul lui l-au debarcat pe Voronin, cu ajutorul lui şi-au creat imaginea de partid „proeuropean”, cu el se pregăteau să mai guverneze o dată). A fost folosit ca unealtă docilă, de Moscova. Mai nou, a fost valorificat, pe post de liant (de clei, da), pentru constituirea alianţei situative, de guvernarea (de) ACUM. A fost înjurat de la caz la caz, dar nimeni nu s-a ocupat de el metodic, demonstrând, cu insistenţa unui Cato cel Bătrân, nocivitatea lui permanentă, pericolul pe care îl poartă în sine, ca un purtător de infecţie.

Nu ştiu dacă cineva dintre sfetnicii lui Dodon i-au atras atenţia asupra ridicolului personaj pe care l-a creat acesta, or, ferit de ochii lumii, pentru uz intern, lumea nu se mai miră de el. Dar de la tribuna ONU nu poţi să debitezi orice, cu gândul că lumea e proastă şi o să-ţi înghită, nedigerate, gogoaşele. Bine, cu repetarea truismelor (parodiind involuntar grija pentru problemele majore ale umanităţii) mai calea-valea.

Dar atunci când vii dintr-un nenorocit tărâm necunoscut decât prin faptul că e cea mai săracă ţară de pe continent (iar tu, ca să cităm din clasici: „cu foalele-încinse, cu obrazul rumen”, arăţi de parcă ai fi cauza acestei sărăcii), în care nimeni nu te ascultă; când nu poţi rezolva cel puţin o problemă (una singură!) a cetăţenilor acestei „ţări neutre”; când separatiştii din Tiraspol îţi râd în faţă şi te sfidează chiar de la tribuna ONU (şi tu nu îndrăzneşti să le dai cel puţin o replică!); după toate acestea să te erijezi în mare expert geopolitic, creând imperial o „Europă de la Lisabona la Vladivostok”, traducând visul patronilor tăi (care azi luptă cu înverşunare ca nici măcar Europa în dimensiunile actuale ale UE să nu se ţină grămadă); tu, pretinsule „preşedinte de ţară”, eşti numai bun de dus la balamuc!

Cele mai grave capete de acuzare se vor referi, desigur, la slujirea unei cauze străine. El e cel „vreunul d-ai noştri”, din fabula lui Grigore Alexandrescu Toporul şi pădurea, fără de care inamicul nu ar avea sorţi de izbândă. Dacă Rusia ne tot aruncă arcanul cu care să ne ţină pe orbita ei, Dodon îi este priponul.

„Fenomenul Dodon” există, în datele lui esenţiale şi neschimbătoare (el nu evoluează, de unde schimbarea?; el nici măcar surprize nu poate produce). Şi acest monument rigid al îngâmfării, demagogiei şi linguşirii unui împărat străin nu poate decât să fie folosit ca balast. Ca piatră de moară, legată de gâtul nostru, să nu evadăm prea departe de Kremlin. Ca proptea. Socialiştii chiar îl au de bună proptea pentru castelele lor de carton; democraţii îl folosesc pe post de sperietoare în grădina paradisului lor; iar mai nou, cei de la ACUM încearcă să afle de nu ar fi bun de ceva. Şi pentru asta îi permit lui Dodon să se joace în jocurile lui dintotdeauna, crezând că sunt inofensive, fără să-şi dea seama că ele au devenit periculoase, de vreme ce ei (şi nimeni altcineva, nimeni până la ei) i-au lărgit curtea şi chiar i-au permis evadarea din ţarc în lumea liberă (unde el nu se mai reprezintă pe sine sau partidul, ne reprezintă pe noi!).

Nu doar Dodon ne caracterizează (poţi să dai vina pe prostia cu cele treizeci de mii de sirieni sau pe agitaţia pro-Dodon şi contra Maiei Sandu de la prezidenţiale, la care au ostenit televiziunile holdingului Plahotniuc, dar l-a votat multă lume, totuşi). Ne caracterizează şi atitudinea faţă de el: un fel de ură gălăgioasă, rostită doar cu anumite ocazii şi imediat reorientată spre alţii: spre Rusia ori spre actualii aliaţi. Faptul că nu l-au întâlnit, la întoarcerea din SUA, mii de oameni cu roşii stricate şi ouă clocite, şi că nu s-au organizat pichete la preşedinţie pentru a protesta, ne vorbeşte fie de proverbiala noastră resemnare, fie de o revoltă falsă. Sfânta noastră supărare e un sfârâiac, bun doar pentru FB sau pentru televiziunile gen Publika TV, ca refren tradiţional, pentru umplerea spaţiului de emisie. Iar pe mulţi dintre deputaţii ACUM această misiune rusească pe care o îndeplineşte Dodon se pare că nici nu-i deranjează, cum nu-i deranjează prea tare prezenţa ruşilor în Transnistria şi în politica noastră.

Contractul dintre ACUM şi socialişti e mai curând un pact de neagresiune: fiecare face ce-i trăsneşte prin minte, urmându-şi parcursul firesc al „misiunii” şi al promisiunilor. O singură restricţie se pare că au acceptat-o ambele părţi contractante: să abandoneze discursul geopolitic şi proiectele geopolitice. Şi se pare că se cam ţin toţi în albia înţelegerii, chiar dacă – am mai spus acest lucru –, în lipsa geopoliticului, socialiştii şomează.

Dar asta nu se referă şi la Dodon, cel care a trecut de linia roşie de câteva ori (or asta înseamnă nu doar descalificare, ci şi compromiterea contractului). Intenţia de a declara anul 2020 drept „Anul Rusiei” în RM şi discursul de la ONU sunt capac la toate. E nevoie de o atitudine tranşantă faţă de el, în contextul alianţei de guvernare. De vreme ce acesta îşi permite să critice guvernarea, de ce guvernul nu ar veni cu atitudinea faţă de poziţia preşedintelui la ONU (şi faţă de alte „iniţiative” umilitoare pentru noi)? E bună precizarea Ministerului de Externe, e salutară reacţia PAS, dar eu aş prefera atitudinea tranşantă a guvernului.

Monitorizarea „activităţii” lui Dodon e absolut necesară, doar că ea trebuie să fie permanentă. Fără a aluneca imediat în altă parte, criticând (doar) Rusia sau doar guvernarea ACUM-istă. El, Igor Dodon, are vina lui personală, care se agravează zi de zi, adunând tot mai multe probe pentru un proces judiciar. Cele mai grave capete de acuzare se vor referi, desigur, la slujirea unei cauze străine. El e cel „vreunul d-ai noştri”, din fabula lui Grigore Alexandrescu Toporul şi pădurea, fără de care inamicul nu ar avea sorţi de izbândă. Dacă Rusia ne tot aruncă arcanul cu care să ne ţină pe orbita ei, Dodon îi este priponul.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)