A-POLITICE // Poezia: limbajul-salopetă versus limbajul haute couture

Uniunea Scriitorilor din Moldova, sindicatul tuturor celor care sapă în cuvânt, m-a rugat să fac (în cadrul „anului literar”) o prezentare a produselor poetice basarabene din 2019. M-am limitat să parcurg cele „doar” câteva zeci de cărţi depuse pentru juriul US, adică pretendente la premiu (cele mai bune, aşadar!). După lectura lor, blestemând ceasul când mi-am dat acordul pentru această aventură, m-am amuzat să-mi imaginez o acţiune similară, d.e., la Bucureşti. Cine s-ar fi hazardat să prezinte producţia poetică a anului, într-o lectură paralelă a volumelor literaţilor grupaţi în jurul României literare, dar şi a revistei Totuşi iubirea, a celor care citesc Observator cultural, dar şi a celor care scriu pentru Hyperion, pe un câmp poetic fără frontiere? 

I-am invidiat, pentru întâia dată, pe colegii din juriu: acolo poţi să alegi două-trei cărţi pentru nominalizare, apoi, la o relectură, să optezi pentru cea mai bună (şi nu te mai îngrijeşti de celelalte). Aş fi putut s-o fac pe grozavul, să aleg într-adevăr doar vreo două cărţi, să declar că celelalte nu merită prea multă atenţie. Doar că eu mă angajasem să prezint „anul literar”, nu să ofer cuiva (înaintea „Oscarului”, cum ar veni) „Globul de aur” (îmi era mult mai simplu să propun mai multe titluri pentru „Zmeura de aur”). Disperat, am propus o plimbare publică prin această ciudată grădină de zarzavaturi, plante exotice şi buruieni din flora spontană, citând-culegând din toţi (sic!) câte un fragment. În final a ieşit un fel de poem dadaist, după cum a observat unul dintre scriitori, atent la versurile scoase aleatoriu din pălăria anului 2019.

Ce ar fi de spus în acest context? Democratică şi cantabilă sau elitară şi ermetică, poezia autentică e mult mai aproape de fiecare dintre noi… dar şi mult mai departe decât orgoliile veleitarilor. Eugeniu Coşeriu definea – poate cel mai exact şi mai laconic –  poezia drept limbaj, drept limbajul însuși. Precizând însă – important! – că e vorba de limbajul absolut, de limbajul pur, suficient sieşi. În context extraliterar, non-ficțional, „reportericesc”, limbajul e capabil să reproducă o realitate existentă. Ficțiunea literară (proza, teatrul) însă nu reproduce realitatea (chiar dacă e o literatură “realistă”), ci produce propriile realități. Imitând cumva actul Creației Divine (pentru atei: acțiunea re-productivă a Naturii), scriitorul produce universuri din argila cuvântului (bine arsă ori mai fărâmicioasă, deh, după caz). Ei bine, poezia e altceva. Ea nu reproduce realități, nici măcar nu le produce. Ea reprezintă (ea însăși!) o realitate.

La începuturi, limbajul însuşi era poezie pură. Orice cuvânt era metaforă, orice sintagmă definea o realitate nouă. Omul şi poetul, în acest sens, sunt de o vârstă. Or, omul devine om atunci când rosteşte cuvinte, numeşte obiecte, inclusiv cele care lipsesc în preajmă, exprimă noţiuni abstracte, nu doar interjecţii-reziduuri pre-umane care exprimă emoţii. Şi cam tot pe atunci, odată cu naşterea vorbirii, omul începe să se îmbrace…
Ca şi cuvântul, haina, vestimentaţia, ambalajul în care se prezintă omul în societate, poate fi, succesiv, o recuzită de nevoie (să nu-l ia frigul, să nu-l bată soarele), un fel de „ramă”, ceea ce îi conturează chipul (şi i-l pune în evidenţă). Oricum, un „instrument” şi el sau un „material de construcţie”, care îi facilitează intrarea în societate. Dar atunci când această haină e prezentată pe podiumul defilărilor de modă, rolurile se inversează: omul e [doar] un suport pentru afişarea hainei. Haina este obiectul, iar omul [doar] îl pune în evidenţă. Cam aşa e poezia: obiectul vestimentar haute couture.

Oricât gust estetic ar avea purtătorul unui anume soi de vestimentaţie (de discurs poetic), oricâtă ingeniozitate ar etala în obiectele sale vestimentare, doar un număr infim de croitori confecţionează haine pentru podiumul de elită, pentru vestimentaţia ca artă. Nu pentru a exprima (a construi) ceva prin poezie (poezia sau limbajul însuşi, ca haină, a fost, succesiv, salopetă de muncitor, suman de oier, mundir militar, uniformă şcolară ş.a.m.d.), ci pentru a pune în evidenţă poezia însăşi. Pentru a etala tendinţele. Poezia, ca să parafrazez articolul lui Macedonski, e întotdeauna a viitorului. Cele trecute, oricât de bune, oricât de geniale, ţin de istoria literaturii, nu de literatură.
Stratificările (tradiţionali versus moderni; academişti versus avangardişti etc.) nu presupun neapărat o ierarhizare. Unii avangardişti sau boemi pot să aibă gusturi (inteligenţă vizuală sau inteligenţă lingvistică) mai rafinate decât academicienii sau aristocraţii genului. Există, pe aceste paliere, şi o concurenţă „sincronică” dintre mimetici şi inventivi; dintre pastişatori şi originali, dintre aristocraţi şi boemi. Ca şi în vestimentaţie, unde experţii adaugă neapărat detalii proprii (creează adică), şi în limbaj, lumea experimentează „limbajul absolut”, poezia.

Există producţii de unicat şi produse de serii, de consum curent, pe ambele paliere: în poezie şi în designul vestimentar. Uneori ajungi să fii apreciat şi dincolo de cercul tău de prieteni. Uneori vreo eşarfă a ta ajunge pe marile podiumuri. Şi ai iluzia că eşti mare. Toate acestea nu doar că au dreptul la viaţă, ele există fără să ne întrebe. Creatori de cuvânt şi creatori de design vestimentar. Şi limbajul, ca şi vestimentaţia, ne conturează limitele, ne pune în evidenţă formele, ne desenează graţiile mişcărilor. Şi limbajul, şi vestimentaţia, ca accesorii şi instrumente pentru comunicarea noastră cu lumea…

Dar, ziceam, vine un timp când nu vestimentaţia subliniază calitatea purtătorului ei (sau, mă rog, îl ajută să se simtă comod – şi frumos! – îi ţine de cald sau îl apără de soare), ci omul e doar un suport pentru demonstrarea calităţii piesei. Este podiumul defilărilor de modă haute couture.

Exact aşa se întâmplă cu poezia: dincolo de limbaj ca mijloc (de comunicare, de mobilizare, de competiţie a orgoliilor etc.), există un loc în sferele înalte, unde poezia se întâlneşte cu geometria, vorba lui Barbu, unde poezia nu mai este mijloc, unde limbajul îşi este suficient sieşi. El nu povesteşte lumi, nu construieşte lumi, el însuşi este o lume: Poezia. Dar acolo ajung foarte puţini. Mă tem că nu şi cei care se revoltau că la prezentarea „anului literar” nu am făcut o triere mai dură.