A-POLITICE Partidul unioniştilor uniţi (II)

Nu e cea mai fericită idee să începi construirea (fie re-construirea) unui partid în ajunul alegerilor. Dar asta e: în anul Centenarului, unioniştii sunt, politic, mai dezbinaţi decât au fost vreodată, iar partidele politice proromâneşti sunt cvasiinexistente. Dar votanţii lor dintotdeauna aşteaptă să le vadă active. Prezente în spaţiul public.

Un partid unionist activ şi influent, cu prezenţă demnă şi cu susţinere activă din partea cetăţenilor, ar fi fost curtat atât de putere, cât şi de opoziţie. Dar când influenţa lui este nulă, puterea îl va elimina uşor din arcul guvernării, iar opoziţia (ţinând cont de suspiciunile de corupţie şi colaboraţionism = participare la jocurile puterii) îl va evita.

Deocamdată, partidele politice proromâneşti sunt într-un fel de vacanţă letargică, iar majoritatea unioniştilor basarabeni preferă fie apatia a-politică, fie antrenarea, mult mai utilă, în exerciţiul de debarcare a binomului socialist-democrat. Or, acţiunea care stă la îndemâna oricui, dar nu este exploatată politic, este chiar hăul în care se prăbuşeşte Republica Moldova, tot mai inconsistentă ca stat. Dar politicienilor unionişti le scapă printre degete acest argument.

Formaţiunile unioniste trebuie să decidă ce îşi propun să facă. Acţiuni şi finalităţi concrete. De la pregătirea terenului pentru unire prin iluminare culturală la expertize economice; de la programe concrete de românizare (= „iniţiere în cultura română”, ca să nu se sperie cineva) a Basarabiei la proiecte de colaborare cu partenerii din Ţară; de la proiecte de „asociere” (similare celor de asociere cu UE) la elemente integratoare depline; de la proiecte comune în agricultură şi prelucrare la probleme comune de securitate.

Dacă unificarea – din cauza incompatibilităţii punctelor de vedere, a liderilor, a membrilor şi simpatizanţilor – este imposibilă, unioniştii ar putea să se regăsească în mai multe partide. Fie din considerente pur-emoţionale, fie din raţiuni ideologice: unul e cu viziuni liberale, altul e social-democrat, conservator, regalist etc. Dar, dacă este atât de necesar un singur partid unionist, ce facem? Ar fi pentru prima dată când un partid din RM ar veni în parlament cu un program unionist. Ce va face fiind minoritate parlamentară? Dar dacă intră într-o coaliţie de guvernare?

Care trebuie să fie atitudinea şi relaţia lui cu partidele proeuropene? Or, de vreme ce România este membru al UE, de ce aceste formaţiuni ar trebui să fie ostile (adevărat, la noi şi unioniştii se bat între ei, ce ar fi de mirare)? Dar care trebuie să fie atitudinea partidului unionist unic faţă de puterea actuală? Nu îşi va compromite numele colaborând cu puterea şi făcându-se părtaş la derapajele acesteia, cum s-a mai întâmplat?

Care ar fi cea mai bună idee de solidarizare a forţelor unioniste? Ar fi necesar, desigur, concesii. Or, toate propunerile pe care le-am auzit până acum vin de la oameni care consideră unificarea posibilă doar în jurul favoriţilor lor (nicidecum altfel!). Or, asta înseamnă reluarea aceloraşi discuţii vechi, fără finalitate.

Există o soluţie pragmatică, operativă (timpul nu are răbdare) şi care nu atinge structurile partinice existente (în cazul în care cineva ţine la ele). Ar fi o singură condiţie: formaţiunile unioniste, toate, împreună, să obţină nu mai puţin de 11 la sută – acesta e pragul electoral pentru „un bloc electoral format din trei şi mai multe partide şi/sau organizaţii social-politice”.

În acest caz, în timpul cel mai scurt posibil, se poate iniţia crearea unui bloc (electoral) al unităţii naţionale (fie şi de dragul Centenarului), cu integrarea tuturor partidelor şi mişcărilor unioniste, inclusiv din România şi din diasporă. Nu se va umbla la structurile formaţiunilor. Se vor delega persoane competente şi credibile pentru toată lumea în componenţa staff-ului comun. Pentru evitarea suspiciunilor de pledoarie pro domo sua, coordonatorii blocului ar putea fi aleşi din afara [conducerii] partidelor politice existente. Se va pune în discuţie o listă naţională, se vor evalua competenţele, compatibilitatea şi capacitatea de a lucra în echipă (geniile singulare nu sunt pentru activitate politică), meritele, dar şi şansele de accedere în parlament. Criteriile ar include şi o lustraţie serioasă (tinerii ar avea, implicit, o şansă în plus, amănunt deloc neglijabil).

Capacitatea de a colabora cu colegi din alte formaţiuni nu ar fi de neglijat (de ce nu am avea o majoritate parlamentară formată din unionişti şi proeuropeni?). Oricât de segregaţionişti sunt azi proeuropenii, în parlament ei vor avea nevoie de aliaţi. Nişte semne de încurajare reciprocă ar fi binevenite, azi. Consecutiv, programul unui bloc unionist ar trebui să fie unul deschis, ecumenic, reunindu-i nu doar pe unioniştii cu idei diferite, ci şi cucerind aderenţi. Un unionism prietenos, nu unul încrâncenat, unul pentru, nu contra, unul care ar uni, nu care ar dezbina. Iar iniţiativele legislative unioniste vor trebui să intereseze şi pe alţii, să aibă susţinerea altor fracţiuni, nu să fie rostite de dragul spectacolului sau al retoricii „unioniste”.

Iar ca un prim gest de bunăvoinţă, unioniştii trebuie să fie pe 26 august în piaţă (nu neapărat la tribună!). Să fie cu grijile comunităţii. Să mizeze şi ei pe sprijinul viitorilor aliaţi din parlament, când vor organiza activităţi similare. Or, acţiunile comune sunt pretexte perfecte de a găsi adepţi, pe un palier comunitar larg.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu