A-POLITICE // Partidul unioniştilor uniţi (I)

Uimitor, dar creşterea semnificativă (probată de sondaje, dar şi de starea de spirit) a numărului unioniştilor din Basarabia nu a condus şi la o fortificare, proporţională, a partidelor unioniste. Explicaţii ar fi mai multe. Mulţi unionişti convinşi au devenit cetăţeni români, locuiesc în România sau în ţările UE. Alţii, dezamăgiţi de liderii (şi de politicile) partidelor, s-au regăsit în alte activităţi, educative, culturale, colaborări economice etc. De altfel, în niciun program al niciunui partid politic ajuns până acum în legislativul RM nu a existat un punct care să fi propus în mod expres, ca scop, lichidarea statului RM prin re-unirea cu România, fie în baza argumentului istoric, fie din raţionamente pragmatice, economice, sociale şi culturale.

Creşterea spiritului unionist pe fundalul descreşterii partidelor (e o temă de analiză şi meditaţie aici) are şi o altă explicaţie. Multiplicarea (inclusiv, instituţională) a formelor de unionism i-a derutat pe adversarii unirii. Or, pentru cei care stau cu ochii pe noi (mă refer, în primul rând, la ochiul de veghe al „Fratelui mai Mare” – Orwell până şi numele i l-a intuit bine!), era mult mai simplu să lupte cu unioniştii concentraţi în vreun partid-două sau la vreo revistă: era suficient să compromiţi liderul şi construcţia se dărâma. Mai ales că aceste instituţii erau proprietate privată, de neînchipuit în lipsa liderului inamovibil. Dar toate construcţiile, unele efemere, altele pierzându-şi luciul şi vigoarea, şi-au avut, la vremea lor, rolul pozitiv.

Drama, aşadar, nu e a unionismului, ci a partidelor, care – ca să fiu concesiv şi îngăduitor cu ele – poate că nu prea ştiu cum să gestioneze o nouă situaţie. Dar există dorinţa certă a unor cetăţeni cu gândire românească de a se aduna în jurul unui partid unionist unic, bineînţeles cu lideri oneşti, necompromişi, cu scopuri limpezi şi strategii eficiente.

Doar că mişcările unioniste ar trebui să ţină cont de experienţa anterioară. Prima lecţie ar fi ca ele să nu semene zâzanie, ci să-i accepte, biblic, dacă vreţi, pe toţi (beneficiarii Unirii nu vor fi doar adepţii unui partid), lărgindu-şi aria de iradiere. Să nu caute nod în papură concurenţilor de pe acelaşi palier, ci să-şi construiască propriul discurs şi propriile strategii (căutând formule de colaborare, nu de discordie). Exclusivismul şi segregarea au fost două vicii ale partidelor unioniste de până acum: erau acceptaţi doar cei care conveneau liderului, ceilalţi erau „trădători”, „mancurţi”, „KGB-işti”, „profitori” (ca să ne convingem apoi că tocmai acestor activişti li se potriveau perfect poreclele). Pe acest exclusivism s-au ţinut micile construcţii pretins unioniste (bine curăţate de adepţii incomozi, dar doldora de tot soiul de provocatori). Susţinătorii acestor partide, de regulă oameni de bună-credinţă, au rămas tot atât de devotaţi partidelor, cât şi idealurilor, până când au fost trădaţi, chiar ei, de către lideri.

Un mecanism democratic, de monitorizare şi de transparenţă, de calculare a eficienţei liderului este necesar unor eventuale formaţiuni unioniste. Ca şi deplasarea accentului de pe persoană pe echipă sau, încă şi mai bine, pe program. Eu aş începe, totuşi, cu toleranţa şi raţionalismul (în locul exclusivismului, oportunismului şi al demagogiei patriotice). Cucerind spaţiu, metodic, dar sigur (ca în jocul de go), nu asaltând la nesfârşit bastioane, ca în jocul sovietic „Zarniţa” (şi compromiţând de câte trei ori pe zi sloganul: „acum, ori niciodată!”).

Oricât ar părea de paradoxal, dar în scrutinul pentru primăria Chişinăului onoarea partidelor unioniste basarabene au salvat-o apelurile necondiţionate ale candidaţilor unionişti de a-l vota pe reprezentantul dreptei proeuropene. Cine crede că a fost o decizie greşită să-şi închipuie situaţia inversă. Dacă ar fi câştigat Ceban, unioniştii şi-ar fi pierdut faţa din cauza sprijinului indirect acordat candidatului pro-rus, iar dacă Năstase ar fi luat voturile fără sprijinul declarat al candidaţilor unionişti, s-ar fi creat impresia inutilităţii partidelor unioniste. Faptul că Andrei Năstase „a uitat” să mulţumească susţinătorilor unionişti nu anulează argumentul meu.

Încă ceva, în acelaşi context. Nu doar existenţa prea multor partide unioniste e superfluă, tautologică în substanţă şi contradictorie în formă, ci şi opoziţia partide unioniste vs partide proeuropene e forţat contradictorie. Cei care vor Re-Unirea şi cei care vor integrarea în UE, doresc, în esenţă, acelaşi lucru. Dacă azi ar exista circumstanţe reale, interne şi externe, pentru Re-Unire, nu doar unioniştii, ci şi proeuropenii ar trebui s-o accepte. După cum şi, dacă ar exista o invitaţie din partea UE pentru aderarea la comunitatea europeană, toţi unioniştii ar trebui să fie de acord. „Argumentul Băsescu”: „Dacă vreţi în UE, singura soluţie reală, azi (şi în viitorul previzibil), este unirea cu un stat-membru al UE” e limpede, chiar dacă ex-preşedintele român forţează distincţia dintre Unire (ca soluţie reală) şi integrarea europeană, ca utopie, azi.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu