A-POLITICE // Pâinea noastră, cea de-a pururi

Ne-am obișnuit să privim istoria ca pe o succesiune de împărați sau ca pe un șir de războaie, re-croind mereu harta politică a lumii. Cultura stă în cărțile de istorie la sfârșitul capitolelor, deși, după o observație inspirată, tocmai ea este dovada trecerii noastre prin lume (rămâne după ce se uită toate celelalte). Optica „tradițională” nu e doar superficială, ci și eronată & ineficientă: nu excelăm nici în materie de politică (modelul mai rămânând „cetățeanul” Leonida și „politicianul” Cațavencu), nici în arta militară (cu excepția armelor de nimicire în masă, cunoscute ca ceața şi mlaştina de la Podul Înalt).

Privindu-ne însă istoria în detalii reale, vestigiile rămase de la strămoși ne denotă alte preocupări. Esențiale și existențiale, pământeşti, nu construcții efemere, din etajele suprastructurii. Războaiele și politica ne-au fost doar hobby. Sporturi de amatori. Ne-am căutat de micile – dar fundamentalele – probleme ale existenței până le-am adus, prin perfecționare zilnică, la nivelul de artă (dar și amatori avem câtă frunză și iarbă, din același motiv al popularității meseriei).

În consecință, vestigiile arheologice ne sunt, în cea mai mare parte, din acest domeniu: vase de bucătărie. Bogăția din care se inspiră istoricii pentru reconstituirea trecutului o alcătuiesc străchinile şi oalele preistorice, fie total lipsite de artificii, fie mostre de artă autentică din Cucuteni-Tripolie (contemporane cu Troia lui Homer!); fie cazane sarmatice de bronz, fie măiestrite amfore grecești, fie căni sau ulcioare din lut ars… Topoarele din piatră ori aramă sau mai vechile unelte de silex erau și ele complementare domeniului, servind pentru cioplirea unor străchini și coveți din lemn. Până și vârfurile de săgeți ne trimit mai curând la vânătoare (și la vânat, ca produs alimentar) decât la război.

Istoria umanității, ca și orice istorie particulară, este, în primul rând, reflectarea unei lupte zilnice pentru existență. Iar mâncarea și băutura ne reprezintă. Am putea să tragem o linie de demarcare a civilizațiilor după bucatele și băuturile pe care le consumă fiecare comunitate. Iar permeabilitatea acestor frontiere denotă un proces de omogenizare civilizațională, care ține atât de unificarea unor medii învecinate, cât și de un amestec interuman firesc, chiar dacă politicul încă nu a realizat pe deplin (ori nu a recunoscut) și nu a consacrat legislativ procesul.

Bucătăria a fixat deprinderi condiționate istoric, dar şi geografic. Cruciadele au adus condimentele exotice. Pofta noastră de mămăligă cu jumări ar fi fost dictată și de lunga ocupație otomană: turcii nu agreau nici porumbul, nici carnea de porc, consecutiv, acestea nu puteau să fie „confiscate”, ca haraci (mai precis: ca bir, plătit de oamenii simpli).

Dar tot turcii ne-au adus atât de „naționalele” noastre  sarmale (de cafea nu mai zic). După cum vechii romani ne-au adus pâinea și plăcinta, slavii – ciorbele, iar nemții – cârnații. Nu au lipsit de la acest festin ecumenic nici grecii, armenii, evreii sau arabii. Iar posturile bisericești (temperând cumva invazia nesăbuită de bucate) ne-au obișnuit cu tocanele de legume și cu fasolea bătută. Interesant e că nici biserica, mai ales în vremurile prohibiției (autorul unei cărți despre gastronomia occidentală în Evul Mediu consemna în mod special austeritatea alimentară în cele 140 de zile de post într-un an), dar nici ideologia totalitarismului comunist nu agreau popularizarea cărților de bucate. În URSS nu doar sexul lipsea (după memorabila frază a tovarăşei de la primul duplex ruso-american), ci și arta culinară. Deh, reminiscențe burgheze!

Comunitățile care se respectă, cu un fond cultural consistent, nu își ignoră moștenirea gastronomică. Ea face parte din istoria civilizației. O revistă istorică franceză (Les grandes affaires de l’histoire) publică, în ultimul număr din acest an, un dosar consistent privind istoria bucătăriei naționale din epoca galo-romanică și până în postbelic. Aflăm, d.e., că galii lui Vercingetorix, ca și dacii lui Burebista, mâncau mămăligă și plăcinte cu brânză de oi, aduse de „ocupanți”. Azi numai noi am păstrat tradiția, francezii preferând pastele, inventate de chinezi şi reinventate (după călătoriile aventurierului Marco Polo) de italieni, precum și tartele, tipic franceze, nişte turte cu ingredientele „descoperite”, care amintesc cumva de pizza italiană.

Aflăm, din aceeaşi revistă, cum a fost influențată bucătăria națională de varii contexte istorice, inclusiv de străini; aflăm de celebrele localuri şi de tot atât de celebrii vizitatori (omul sfințește loc[al]ul). Aflăm că „restaurantul” vine de la numele unor bulioane întremătoare („bouillons restaurants”) – nu ştiu dacă regretatul elegiac al bucătăriilor Emil Brumaru cunoştea acest lucru, dar cu siguranță că intuia forța lor restauratoare – care se serveau aici.

Fondatorul primului restaurant modern din Paris își încrustase pe ușa localului său, în limba latină, un slogan care sună ușor a blasfemie, prin parafraza evanghelică: „Veniți la mine toți cei ale căror stomacuri plâng de mizerie și eu vă voi întrema”. Tradiția mâncărurilor ne trimite atât la zonele de răspândire a bucatelor respective, cât și la relațiile interumane. Cu toate influențele însă, sarmale sau ciorbe ca la noi – la nimeni.

Ar fi ceva specific pentru bucătăria noastră? Trebuie întrebați specialiștii, ceva însă se observă cu ochiul liber: ea nu excelează în mare diversitate și e, în bună parte, improvizată. Avem mulți artiști ai gastronomiei, dar şi mulți impostori, ca în muzică sau… literatură). Pe de altă parte, bucătăria nu ni-i atât austeră (dimpotrivă, uneori excesiv de copioasă), cât nepretențioasă. Și… neriguroasă. De la cea mai veche carte de bucate, a lui Negruzzi și Kogălniceanu, și până la recenta, semnată de Angela Brașoveanu și Roman Rybaleov, nimic nu s-a schimbat, cantitatea de ingrediente și condimente mai calculându-se în măsuri de genul: „o poală de urzici”, „un pumn de păsat”, pătrunjel „cât încape”, „un pumnişor de mazăre verde”, „un mănunchi de ceapă verde”.

Cu toate influențele (reciproce, desigur, ca în toată gastronomia lumii), bucătăria națională delimitează mai bine decât hotarele actuale arealul existențial românesc. Demarcând, concomitent, zone internaționale (în est, noi închidem o vastă arie neîntreruptă a producerii brânzei de oi – care începe tocmai la Atlantic –, iar la vest cea a ciorbelor); personalizând meniul mămăligii și al plăcintelor etc.

Bucatele naționale tradiționale autentice ne reprezintă tot așa cum ne reprezintă limba română și muzica populară autentică. Ele ne proiectează în istorie și în prezent mai bine decât multe alte atribute. Cu toată pretenția la materii înalte și abstracte, suntem ceea ce mâncăm. O consfințește literatura şi alte arte sau etnologia. Estimp, istoricii ne mai hrănesc cu idealuri, iar politicienii, cu abstracții…

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)