A-POLITICE // O medalie pentru Dmitri Medvedev sau Despre limpezirea apelor

Acum câteva zile, la o oră târzie, portalurile de ştiri ale Rusiei difuzau o decizie a premierului rus prin care se introduceau taxe vamale pentru unele mărfuri moldoveneşti. Deloc întâmplător, acestea sunt vinurile şi produsele agricole alterabile (Moscova are închipuirea că moldovenii trăiesc numai cu vin şi fructe). Vestea – recepţionată cam greu de agenţiile noastre de presă, poate chiar cu o doză de neîncredere – este una semnificativă, după mine. Ea închide cercul unor lungi suspiciuni şi obscurităţi privind relaţiile noastre cu Rusia şi marea dragoste a ei faţă de noi. Am înţeles că ea „iubeşte Moldova” cam tot atât cât şi Igor Dodon cu tot batalionul lui de mercenari.

Schimbarea acarului Păun

Până acum Moscova îl numise pe post de acarul Păun, care deturna mereu toate mărfurile noastre, pe Ghenadi Onişcenko, medicul sanitar-şef al Rusiei. Rebutarea pe criterii „fitogenetice” a produselor moldoveneşti şi georgiene devenise un subiect pentru bancurile din Rusia. Lumea cică tremura când medicul sanitar mergea la cumpărături: oare ce mărfuri georgiene sau moldoveneşti va mai interzice de această dată? Toată treaba asta era urât mirositoare şi provocarea tot mai evidentă. Se bătea şaua, dar noi, măgarii, ne încăpăţânam să nu pricepem. Onişcenko era înlocuit intermitent de un alt erou al îndepărtării noastre de Rusia: Dmitri Rogozin. El era prostul agresiv şi cu el era testată adâncimea răbdării şi umilinţei noastre.

Ca să fie limpede batjocura (deşi, înainte de asta, prim-miniştrii moldovean şi rus au „convenit” – aşa afirma Iurie Leancă – să nu folosească cuvântul „embargo”), ruşii continuau să importe fără restricţii produsele moldoveneşti din stânga Nistrului şi pe cele din UTA Găgăuzia. Simplu spus, nu era o discriminare pe criterii profesionale, antreprenoriale, sanitare sau de alt gen. Nici măcar pe criterii regionale/ geografice, ci exclusiv din considerente (geo)politice.

Dar, deoarece „părţile au convenit” să nu rostească în public înjurătura embargo, aparenţele erau păstrate şi partenerii purtau o mască serioasă într-un joc derizoriu. Deşi relaţiile trosneau pe la încheieturi, iar trenurile prieteniei deraiau direct în pubela învrăjbirii. Noi am devenit de multă vreme adversari într-un război, dar continuam să ne zâmbim fariseic reciproc, de parcă nimic nu se întâmpla. Apropo, recitind atent interviul pe care l-a acordat Iurie Leancă pentru emisiunea „HARDTalk” de la BBC World News, mă gândeam: ce o fi fost mai mult în atitudinea împăciuitoare a premierului moldovean faţă de Moscova: naivitate, comoditate pacifistă ori echivoc diplomatic?

Restricţia impusă de guvernul rus nu este una economică (deşi e vorba de taxe vamale), ci pur politică. Ambasadorul rus Farid Muhametşin „a dat de înţeles”, în discuţia cu ministrul economiei Andrian Candu, că „noi am avertizat, de mai bine de un an…” etc. Refrenul „argumentărilor” ruseşti împotriva semnării de către Republica Moldova a Acordului de Liber Schimb era simplu: voi veţi importa marfă din Europa, apoi o veţi introduce în Rusia fără taxe vamale. Şi noi, Rusia, vom fi nevoiţi să ne protejăm piaţa. Numai că taxele au fost introduse – bătând a câta oară şaua să priceapă măgarul din noi! – la fructe şi la vin, mărfurile noastre tradiţionale pentru export. Dorinţa de a ne pedepsi imediat a fost mai mare decât necesitatea (explicabilă) a protecţiei pieţei. Iar dacă merită să fim pedepsiţi, e pentru că timp de un an de zile nu am pregătit aerodromul de rezervă în acest război al fructelor.

Septembrie 2012. Prim-ministrul Vlad Filat, la întrevederea de la Ialta cu omologul său rus Dmitri Medvedev

Septembrie 2012. Prim-ministrul Vlad Filat, la întrevederea de la Ialta cu omologul său rus Dmitri Medvedev

Războiul şi moartea subită a CSI

Cuvântul război în acest context nu e o metaforă sau o hiperbolă la îndemână. Rusia, stat-agresor, care ocupase anterior o parte din Republica Moldova, apoi alte teritorii rupte cu forţa de la Georgia, de câteva luni duce un război făţiş împotriva Ucrainei şi noi în această conflagraţie suntem de partea victimei. Oricât de paşnici am fi, oricât de mult ne-am fi dorit păstrarea relaţiilor „prieteneşti” cu Rusia, războiul cere o atitudine tranşantă. Şi aici nici măcar nu avem alternative. Oricine ar fi fost la cârma ţării, nu ar fi avut de ales în această situaţie. Recunoaşterea (dacă ne-am fi situat – prin absurd – de partea Rusiei) anexării Crimeii şi a mişcărilor separatiste din estul Ucrainei ar fi însemnat recunoaşterea independenţei Transnistriei, a Găgăuziei şi… capitularea necondiţionată în faţa agresorului rus.

Acum lucrurile sunt mai limpezi decât oricând altă dată. Ţara-agresor ameninţă Ucraina şi dă de înţeles că şi pe noi ne poate aştepta un destin similar. Ori, dacă vreţi, Transnistria a fost o repetiţie pentru ceea ce se întâmplă azi în Ucraina. Lumea, deşi revoltată, înghiţise cumva pastila, punând-o pe seama separatismului, devenit fenomen aproape obişnuit în Europa de azi. Lumea civilizată îşi mai crea iluzii până şi după ocuparea Osetiei de Sud şi a Abhaziei de către forţele (pro)ruse. Acum, se pare că şi Europa calmă s-a trezit şi se revoltă.

Şi, ca să nu mai avem îndoieli, decizia premierului rus ne luminează definitiv: Rusia, de facto, rupe relaţiile din interiorul CSI şi îşi declară independenţa faţă de noi. Prin războiul declanşat împotriva statelor din aceeaşi comunitate, iar acum prin introducerea taxelor vamale la mărfurile moldoveneşti Rusia, în realitate, denunţă acordul de constituire a Comunităţii Statelor Independente. Divorţul definitiv s-a produs şi tot ce a mai rămas sunt nişte formalităţi juridice care nu mai schimbă nimic, ci doar fixează decesul „familiei”.

Cam acelaşi lucru se întâmpla în 1991: nu Elţin şi Gorbaciov au provocat moartea URSS, ci puciul KGB-ist de la Moscova. Acum nu ne rămâne decât să respectăm alegerea făcută de guvernul rus. Şi să ne construim viitorul cât mai departe de pericolele care vin dinspre est. Mai există nişte speranţe că acolo lucrurile se vor reface. Dar vom reveni la relaţiile normale atunci când acolo va fi democraţie şi deschidere spre lumea civilizată.

Sociologii au şi remarcat o schimbare de opinie a cetăţenilor moldoveni faţă de relaţia cu Rusia şi faţă de integrarea în UE. Avantajele ultimei sunt evidente. Decizia lui Dmitri Medvedev ne-a convins şi mai mult că trebuie să ne integrăm în Uniunea Europeană… cât e lucru cu cinste. Până şi Partidul Democrat s-a făcut radical proeuropean şi antirus (încă puţin şi va deveni unionist). Mulţumim, Dmitri Anatolievici!

Integrarea eroică şi „Legiunea străină”

Darnic precum este, preşedintele Timofti ar trebui să contabilizeze nu numai aportul eroilor noştri în operaţia de integrare europeană (mai ales că străinii au făcut mult mai mult pentru noi decât noi înşine). „Legiunea străină” care a luptat pentru noi este una numeroasă şi consistentă. Au meritat pe deplin ordinele noastre Angela Merkel, Traian Băsescu, Jose Manuel Barosso, Dirk Shuebel, Pirkka Tapiola, Monica Macovei şi alţi politicieni care au pledat cauza noastră în instanţele internaţionale.

Ei bine, această listă nu trebuie atinsă. Dar una suplimentară, pentru eroii involuntari ai acestei bătălii poate fi făcută. În măsura în care în lista celor decoraţi de preşedinte au intrat reprezentanţi ai secesioniştilor găgăuzi, de ce nu i-am da o medalie şi lui Dmitri Rogozin? Or, violarea publică a statului (numită „Rusia iubeşte Moldova”) a sporit numărul aderenţilor la Uniunea Europeană. Acum i-a venit rândul lui Dmitri Medvedev să pună umărul la consolidarea independenţei noastre. Decizia guvernului rus a aruncat, se pare, toate măştile şi a demonstrat până şi celor mai optimişti euroasiatici că vecinul de la răsărit îşi poate schimba părul, nu şi năravul.

Nu avem o altă şansă decât a ne îndepărta cât mai grabnic de acest focar de nenorociri. Q.E.D.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu