A-POLITICE // O lecţie franceză. De memorie

MIRCEA-V.-CIOBANU

În piaţa primăriei oraşului La Rochelle (cunoscut nouă mai mult din Cei trei muschetari) stă monumentul lui Jean Guiton, primarul urbei la începutul secolului XVII, în epoca „marelui asediu”. Guiton organiza apărarea oraşului protestant (hughenoţii fiind susţinuţi şi de englezi în mişcarea lor secesionistă) de atacurile oastei regale a lui Ludovic al XIII-lea, condusă de prim-ministrul, cardinalul Richelieu. Aşadar, pe soclul din faţa primăriei stă azi un „trădător” şi „duşman al poporului” francez, în termenii familiari nouă.

Nu departe, de-a lungul Loarei, se revarsă o salbă de mărgăritare arhitectonice, cunoscute cu numele de „Castelele Loarei”. Proprietăţi ale regilor, demnitarilor şi favoriţilor regali, francezi şi englezi. Astăzi ele sunt păstrate cu grijă (unele de către stat, altele de către proprietarii particulari), deşi amintesc de „duşmani” şi „trădători”, de epoca feudală, contestată vehement de Revoluţia Franceză. Francezii, cei care au adus în Europa moda revoluţiilor, azi păstrează (nu cu sfinţenie, ci cu un fel de grijă pragmatică) tot ce ţine de trecut. Nu numaidecât „glorios”. Or, trecutul le aparţine în întregime, nu selectiv.

În aceeaşi zonă, la limita sudică a satului în care s-a născut René Descartes (vă amintiţi: „Mă îndoiesc deci cuget; cuget deci exist…”), stă o barieră stilizată. Este locul unde, în 1940, era trasată linia de demarcare dintre Franţa ocupată şi Franţa liberă. Nu e o istorie glorioasă aici (dimpotrivă!), dar e una care trebuie memorată. Linia aceasta ruşinoasă e anulată imediat de un semn discret. Familia care ne-a găzduit două nopţi ne arată o inscripţie pe frontonul casei, un fel de blazon familial: vila poartă numele conspirativ al fiicei fostului proprietar al casei, o luptătoare activă în Mişcarea de Rezistenţă, împuşcată de inamici. Mişcarea de rezistenţă începea la doi paşi de linia de demarcare.

Altă dată suntem invitaţi la o moară veche, proprietate a familiei în a patra generaţie. Moara nu mai funcţionează, dar e păstrată cu grijă. Fiindcă şi la mine în sat a existat o moară de apă şi cunosc (cică) ceva din principiile de funcţionare, îl sâcâi pe stăpânul actual cu întrebări. E bucuros să-mi răspundă, îmi face o excursie prin moară, în timp ce oaspeţii servesc aperitivul la aer liber, scuarul din preajmă, îngrijit ca un gazon englezesc, devenind loc de întâlnire cu prietenii, rudele şi copiii lor.

Ne-am dumerit cu sistemul de reglare a fluxului de apă (similar cu cel de cândva de la Petreni), cu angrenajul şi cu principiul de măcinare a făinii cu „piatra de moară”. Dar altceva mi-a furat privirea. Pe pereţii înalţi (cum pot fi pereţii unei mori de „apă”) sunt atârnate cele mai variate instrumente agricole şi, simplu, ţărăneşti. Exact aşa cum proprietarii castelelor atârnau pe pereţi armuri ale cavalerilor medievali, „morarii” actuali (moara e, în simbolistica noastră, un fel de măsurătoare a scurgerii timpului) au afişat pentru oaspeţii lor vestigii ale sătenilor de odinioară: sape, greble, coase, căngi, lopeţi, hârleţe, balanţe şi alte instrumente, rostul cărora doar îl presupuneam.

M-am gândit că noi, spre deosebire de francezi, am fost învăţaţi – metodic! – să ne uităm trecutul. Să ne fie cumva ruşine de el. Am fost obligaţi să ne imaginăm, odată, un trecut fără „români”, după cum, altă dată, ni se impunea un trecut fără „ruşi” sau fără „evrei”. Sau fără nemţi, fără turci etc. A excelat, în acest sens, regimul sovietic. Amintirile inconvenabile sistemului te puteau băga la puşcărie. Fiecare nouă putere nu atât aducea o nouă ordine, cât, mai ales, radia trecutul.

Cu această perpetuă tabula rasa, de fiecare dată o luam de la zero. Am devenit ceea ce ruşii numesc nişte ivani-fără-de-memorie. Cea mai tânără entitate de pe glob. În acest an vom face (doar) 24 de ani. O vârstă când rădăcinile trecutului nu au cum să ne ţină. Plecaţi în lume, putem să nu regăsim drumul înapoi, spre casa care s-a ruinat, cu toate din jurul ei, şi de care ne e ruşine. Fără să înţelegem că, fără asumarea trecutului, viitorul ne va fi mereu incert.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu