A-POLITICE // Noi de-aicea nu plecăm…

Sper că vă mai amintiţi de acest poem-cântec din era libertăţii: „Noi de-aicea nu plecăm,/ nu plecăm acasă,/ până nu vom câştiga/ libertatea noastră…” Alături de Imnul Golanilor („Mai bine haimana, decât trădător/ Mai bine huligan, decât dictator,/ Mai bine golan, decât activist,/ Mai bine mort, decât comunist”) al aceluiaşi regretat Cristi Paţurcă, cântecul era imnul-crezul Pieţei Universităţii din 1990, piaţă lărgită în scurt timp până la Timişoara, Iaşi, Cluj, Chişinău. Mi-am amintit de aceste texte, căutând un titlu pentru notele de mai jos.

Comemorarea victimelor din 7 aprilie 2009

Comemorarea victimelor din 7 aprilie 2009

Utopii sau poveşti cu zâne bune

Toate partidele noastre politice (de la cele parlamentare şi extraparlamentare, active şi mai puţin active, până la cele cvasiinexistente) îşi construiesc discursul – iată deja de mai bine de două decenii – pe un singur calapod: o poveste şi o sperietoare. Mai precis: o poveste versus o sperietoare. O producţie cinematografică în genul fantasy, versus un film horror. Ambele structurate pe o idee din scrierile SF: teleportarea.

Simplu spus, povestea este următoarea: dacă vă veţi purta frumos (adică, veţi vota deştept), noi vă vom duce într-o ţară de basm. Iar sperietoarea este cam asta: dacă veţi fi neascultători, dacă ne veţi trăda cu alte partide, nu că nu vă vom mai aduce, ca o mamă grijulie, frunze-n buze, lapte-n ţâţe, drob de sare în spinare, mălăieș în călcăieș… Ci vor năvăli, de peste mări şi ţări, laurul-balaurul, lupul, zgripţuroaica şi alţi monştri, care vă vor mânca pe loc şi vă vor exploata apoi nemilos.

Deoarece suntem o lume crescută în basme şi în mituri, povestea, cu partea ei bună şi cu avertismentul feroce, prinde uimitor de simplu. De aceea nimeni nu schimbă nimic în programele de învăluire a electoratului. Şi toate scenariile în cazul alegătorului maleabil sunt utopii sau poveşti cu zâne bune, iar toate scenariile în caz de neascultare sunt distopii apocaliptice.

Omul de pe prispă

De când ne-am desprins de matca imperială, intrând, concomitent, pe canavaua hopuroasă a independenţei şi, tot atunci, pe câmpia aridă, dar permisivă a democraţiei, am început, pentru prima dată, a alege. Am început să selectăm direcţia şi drumul, condrumeţii şi îndrumătorii. Stalkerii, vorba lui Tarkovski. (Mai puţin alegându-ne drumarii, pentru că nu ajungea la mintea noastră că cel mai mult contează calitatea drumului…)

Luaţi prin surprindere, nu cunoşteam decât două direcţii: înainte şi înapoi. Iluzia că am fi avut mai multe oferte ne-a creat-o puzderia de lideri şi formaţiuni care doreau să ne îndrume, convingându-ne că ei cunosc calea cea mai bună şi direcţia corectă. Parcursul rămânând însă acelaşi, toată construcţia discursului politic era o pură hermeneutică. O sută de istorii frumoase despre drumul înainte şi tot atâtea despre drumul înapoi. O sută de poveşti de groază, doar diferit pigmentate despre calea înapoi şi tot atâtea, dar cu alte condimente, despre „viitor”.

Unii trăgeau carul naţiunii într-o direcţie, alţii în cea întoarsă la exact 180 de grade. Drumurile fiindu-ne cam înfundate, carul nu se ducea prea departe, nici într-o parte, nici în alta. Şi celor care voiau restabilirea echilibrului nu le trebuia mare efort. Iar cea mai mare parte a populaţiei nici nu se pornea undeva. Stăteau, uşor crăcănaţi, cu mâna streaşină la frunte, privindu-i ba pe unii, ba pe alţii. Statul pe prispă şi comentatul eşecurilor e o îndeletnicire veche şi ne prinde.

La omul de pe prispă vin şi azi curieri ai unor sau altor îndrumători. Şi îi spun fiecare povestea lui: una despre cât de bine va fi de vom merge la dreapta, alta despre câte grozăvii ne aşteaptă dacă vom porni la stânga. Raiul din dreapta şi iadul din stânga. Şi viceversa. Nimeni nu-l îndemna să lucreze, să repare porţiunea de drum de lângă ograda lui, să mai potolească colbul. Proiectul nostru naţional (promovat de politicienii de frunte) e statul pe prispă în aşteptarea câinilor care vor aduce colacii atârnaţi în coada încârligată. Prispa noastră mitică, un paşnic televizor prin care urmărim lumea, devine însă de la o vreme punct de observare a mişcărilor de oşti, pentru că toată câmpia libertăţii noastre, tot drumul şi chiar această prispă se pomeneşte peste noapte un fel de Austerlitz, un loc de confruntare a împăraţilor.

Cuiva îi place să invoce răsuflata glumă despre cum „cel mai bine era când românii au plecat, iar ruşii încă n-au venit”. Este o glumă ipocrită, pentru că, imediat ce pleacă unii, omul începe să aştepte cu nerăbdare venirea celorlalţi. Ruşi, turci, americani, nemţi, europeni sau africani, oricine ar fi, dar să vină, să ne ia şi să ne ducă în ţara lor cu râuri de lapte şi miere.

Mai stăm aici? Ne mutăm în Europa?

Să însemne oare asta că nu există nicio deosebire dintre o ofertă şi alta? Ba există! Şi ele sunt esenţiale. Numai că ofertele nu trebuie privite prin fereastra înflorată a basmului, ci prin prisma înţelegerii că ambele variante exclud episodul câinilor cu colaci în coadă.

„Uniunea Euroasiatică”, pe de o parte, este chiar o utopie… pentru că nu există! Dar noi suntem crescuţi (şi) cu utopii culte, nu numai cu basme populare. Cândva cineva ne vrăjise cu povestea că trăim în cea mai fericită ţară din lume şi noi credeam! Fără să înţelegem că – logic – pentru a înţelege ce înseamnă „cea mai”… ar fi trebuit să vedem toate variantele posibile! Or, noi nu văzusem nici o (singură!) alternativă! Un lucru este absolut evident: Uniunea Euroasiatică este chiar starea noastră actuală.

Partea bună „pozitivă”, aşadar, e chiar asta: nu va fi „ca mai înainte”, nu va fi „ca în viitor”, ci va fi „ca acum”. Nimic nu se va schimba! Şi tocmai această ne-schimbare este tentantă… Lumea se teme de necunoscut. Obişnuinţa e confundată cu datele ereditare, cu „tradiţiile strămoşeşti” şi cu istoria naţională. Ea îi conferă omului un fel de siguranţă. Cam asta e presupusa uniune euroasiatică: vom sta în acelaşi noroi cald şi comod, dar fără riscuri („vedeţi ce se întâmplă în Europa!”)… Vom putea să întârziem la serviciu, să lipsim, să facem lucrul de mântuială, nimeni nu ne va lua capul, nimeni nu se va prăpădi din cauza prestanţei noastre proaste.

Partea rea: vom rămâne acolo unde suntem, singuri cu nevoile noastre, cu drumurile niciodată reparate ca lumea, cu grijile mărunte, cu tehnologiile depăşite şi cu produsele noastre neperformante (şi inutile altora). Iar lumea va merge înainte. Şi, peste încă nu ştiu câte decenii, după nu ştiu care prăbuşire nouă de imperii euroasiatice, vom reveni la dilema: mai stăm aici? Ne mutăm în Europa?

Dacă vom rezista ispitei, vom fi salvaţi

Partea „rea” în afacerea cu Uniunea Europeană e că va trebui să muncim mult. Pentru început, nici măcar nu vom avea mari avantaje, deoarece munca va fi depusă pentru lichidarea unui handicap, nu pentru prosperare (care va veni mult mai târziu). Nu există nicio garanţie că munca ne va aduce bucurii şi că întotdeauna va fi răsplătită.

Partea bună: ne vom trezi, în sfârşit, din amorţeala seculară, vom deveni liberi şi stăpâni pe propriul destin, nu vom mai miza pe nu ştiu care oaspeţi cu daruri, pe stat, pe instituţii, ci ne vom construi, încetul cu încetul, existenţa. Ne vom dezobişnui să ne batem capul de ce face vecinul, politicianul, concurentul şi colegul. Vom avea un sistem politic, economic şi judiciar funcţional, racordat la normele lumii civilizate, profesionistul făcându-şi meseria, managerul elaborând strategii, iar criminalul odihnindu-se la răcoare (şi nu invers). Vom avea prea multe de făcut, ca să mai avem când să comentăm de pe prispă faptele altora.

Vom înceta să aşteptăm. Aşteptarea e chinuitoare şi contraproductivă, ea nu te lasă să trăieşti. Mergând aşa, pas cu pas, poate nici nu vom observa când drumurile noastre se vor netezi şi se vor uni cu cele ale lumii civilizate. Vom fi susţinuţi, dar le vom face pe toate singuri. Multă lume ar putea rămâne dezamăgită pe parcurs, mulţi vor specula această dezamăgire şi vor chema oamenii înapoi în raiul contemplării leneşe şi aşteptării norocului adus din cer cu hârzobul. Dacă însă vom rezista ispitei, vom fi salvaţi.

Să înţelegem că nu vom pleca nicăieri

Dar esenţial pentru toate cazurile este înţelegerea că nu vom pleca nicăieri, că tranziţia nu se încheie decât atunci când revine stagnarea, că nu vom scăpa de muncă şi că darurile gratuite vor exista doar în formă de caşcaval pentru capcana de şoareci. De aceea e necesar ca cineva să limpezească minţile, ordonând: „La loc comanda! Nimeni nu pleacă nicăieri!”

Rămânem, să ne construim mai departe ţarcul cu numele ţară. Pe care, vorba vine, doar noi şi nimeni alţii îl putem transforma în rancho, fazendă, grădină înfloritoare, palat, cetate, sau gospodărie simplă, dar bine îngrijită, de parcă chiar ar fi a noastră. Pentru că, deocamdată, ne comportăm ca nişte nevertebrate primare: consumăm, pustiim-pârjolim. Şi ne mutăm în alt loc.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)