A-POLITICE // Nevoia de solidaritate

Fie opiniile oricât de diferite şi oricât de categorice, ele nu trebuie să distrugă oponentul media, care este, eventual, fostul şi viitorul tău coleg. Trebuie să se confrunte forţele politice, dar să nu se ardă podurile care îi leagă pe jurnalişti. Ei trebuie să fie solidari în asigurarea libertăţii de exprimare, în eliminarea limbajului suburban şi al discursului agresiv. 

Excluderea enigmatică a Jurnal TV din grilele de bază ale unor cablişti a supus lumea mediatică unui test. Unii s-au revoltat sincer, alături de angajaţii postului de televiziune, alţii au susţinut acţiunile tacit sau cu jumătate de voce. Unii au pus la îndoială veridicitatea informaţiei. Alţii au interpretat interdicţia ca pe un complot malefic şi ca pe o conspiraţie naţională.

Un studiu de caz

Cineva a crezut celor întâmplate, dar şi-a amintit că Jurnal TV a fost cândva „nedrept” cu el. Unii au făcut un fel de tur de orizont şi au „constatat” filosofic că Jurnal TV „nu mai este ce a fost”, alţii au spus că „niciodată nu le-a plăcut”. Unii au declarat-o singura televiziune cu adevărat independentă, singura pe care o privesc, alţii au atenţionat că în umbra acestui post stau nişte oligarhi, cu nimic mai buni decât cei de la guvernare…

Altfel spus, ca în orice situaţie de criză (orice criză îşi are energia ei pozitivă), s-au developat mai multe: (in) capacitatea de solidarizare a breslei şi… solidarizarea „condiţionată”; atitudinea extrem de variată a consumatorului faţă de diferite posturi TV, ziare, reviste, site-uri informative etc.; preferinţele politice şi subordonările politice etc. În locul administratorilor şi al redactorilor de la Jurnal TV, aş studia atent acest gratuit sondaj sociologic ad-hoc.

Uniunea Jurnaliştilor sau Centrul pentru Jurnalism Independent ar putea disocia şi dezbate acest studiu de caz. Pentru a urmări cum se developează o situaţie care necesită, elementar, solidaritate. Mai ales că aici, ca nicăieri şi nicicând, s-au pomenit antrenaţi jurnalişti şi bloggeri, guvernanţi şi opozanţi, parlamentari (inclusiv comisia de resort), CCA etc. Toţi căutând ţapul ispăşitor şi mai puţini gândindu-se la (re)crearea sau perfecţionarea unui mecanism funcţional şi la o necesară solidaritate în apărarea unor valori democratice indiscutabile.

jurnal proteste.f.nadea roscovanuSolidarizarea şi regulile ei

Solidaritatea de breaslă e una dintre cele „organice” (spre deosebire de solidaritatea “mecanică”, bazată pe rudenie, tradiţii şi credinţe) şi e normal să fie necondiţionată. Când e vorba de limitarea accesului la informaţie, nu trebuie să-ţi fie pe plac postul suprimat sau metodele lui de protest. Dacă ai îndoieli în privinţa autenticităţii informaţiei, te poţi solidariza într-o formă particulară: „Sunt împotriva oricărei restricţii în ceea ce ţine de libertatea de expresie! Condamn orice acţiune care limitează accesul la informaţie.”

Nu eşti obligat să semnezi vreo petiţie, dacă eşti de acord cu protestul, dar nu eşti de acord cu textul. Poţi să-ţi redactezi propriul text. Solidaritatea nu se face pe simpatii şi preferinţe. Mai mult, e de bun-simţ să te solidarizezi cu oamenii care au o opinie diferită de a ta. Şi ţine deja de o etică aristocratică, a intelectualului rasat, să susţii, într-un gest nobil, un post de televiziune sau un ziar care te-a criticat cândva.

E nevoie să fii solidar pentru confortul tău, psihic, emotiv, etic. Sunt penibile ezitările şi justificările celui care nu se solidarizează şi se macină pentru asta. Dar există şi un efect pragmatic, chiar lucrativ (developat în timp) al atitudinii.

 Consecinţele interdicţiilor

Limitarea dreptului la opinie pe criterii selective, politice sau de alt ordin, în ultimă instanţă, se răsfrânge negativ asupra celui care a stat în umbra faptei. Un exemplu: închiderea postului de televiziune NIT (fie şi printr-o soluţie perfect legală) a avut o consecinţă nebănuită: criza guvernamentală şi parlamentară din anul trecut. Dacă toată istoria întunecată a vânătorii din Pădurea Domnească ar fi fost expusă, în versiunile ei cele mai fantasmagorice şi mai isterice, la NIT (post pe care, ca spectator ocazional, l-am detestat în cvasitotalitate), această televiziune ar fi fost supapa necesară şi energia s-ar fi consumat acolo. În lipsa unei televiziuni de opoziţie, informaţia a răbufnit în mediile mult mai temperate, dar şi în cele din arcul puterii. Mass-media afiliată partidelor aflate la guvernare a început să joace rolul presei de opoziţie.

Există şi azi, cu apropierea campaniei electorale, o tendinţă a partidelor guvernamentale de a se critica reciproc. Tendinţa se va amplifica odată cu apropierea alegerilor. În lipsa presei independente, această funcţie, deloc plăcută, va reveni presei de partid. Care va declanşa un nou război intern şi va conduce la distrugerea reciprocă, cu consecinţe imprevizibile… Guvernarea trebuie să fie ea însăşi solidară cu presa de opoziţie. Întru binele ei. Confruntarea antrenează spiritele, fortifică sănătatea formaţiunii, nu o lasă să lâncezească şi să degradeze marasmatic.

Lecţiile pentru Jurnal

Sunt aici nişte lecţii pe care trebuie să le însuşească şi colegii de la Jurnal TV. Postul a fost testat de susţinătorii binevoitori, de oponenţii cei mai duri, de telespectatorii care îi acceptă parţial sau condiţionat. Opiniile admiratorilor sau ale oponenţilor (fie chiar ale adversarilor mediatici sau ale duşmanilor politici) pot să sugereze unele corecţii necesare, intermitent obligatorii pentru orice post TV care se respectă. Dacă, graţie protestelor celor de la Jurnal TV, va fi asigurată o difuzare echitabilă a posturilor de televiziune, totul va depinde exclusiv de calitatea emisiunilor. Şi, consecutiv, de omul cu telecomanda, care într-un an electoral devine personajul principal al spaţiului mediatic.

În context, e contraproductiv orice slogan absolut, care anunţă un impas fără speranţe. Dacă toţi (de la putere şi din opoziţie) „sunt o apă şi-un pământ”, nu mai are rost să faci ceva. Poţi să fii cea mai liberă televiziune din lume, dar dacă eşti critic, nu însă şi imparţial-echidistant, poţi obosi lumea cu slogane liniare şi îţi poţi irosi fără rost libertatea. Nu strică să strecori şi vorbe (despre „oponenţi”!), şi opinii critice (despre tine) ale oponenţilor (unele vor fi ridicole de la sine, nu vă temeţi!), şi comentarii ale altora la opiniile noastre… Pluralismul nu e o impunere a cuiva, e magnetul care atrage spectatori!

Şi încă ceva. Mesajul haiducesc era doar aparent unul al dreptăţii. E un bluf şi un mit, din care au crescut statuile unor Kotovski… De fapt, haiducul e un hoţ fricos, stând la pândă şi atacând pe drumeţii fără apărare. În fine, e absolut contraproductiv să dai vina pentru toate relele pe un singur om: lumea nu te mai crede, chiar dacă ai dreptate. Tot atât de puţin productiv e să negi orice posibilitate de remediere a lucrurilor într-un cadru legal din motivul că… „trăim într-o junglă”. Să ne mai întrebăm din cauza cui nu a nins până acum? De unde ninsoare în junglă?

Moartea lui Mercutio

Campania electorală din acest an va fi, în tradiţia locului, un război fratricid, pe viaţă şi pe moarte, cu aceeaşi lozincă (scrisă doar pe pancarte de culori diferite): „Acum ori niciodată!” . Dacă ar fi existat nişte reguli care să asigure tuturor opiniilor drept egal de exprimare, totul ar fi fost un concurs al artei oratorice, politice, analitice, al artei electorale.

Odată ce nu avem acest cadru asigurat de guvern, parlament, CCA şi alte instituţii, ar putea exista un pact al jurnaliştilor. Or, fie opiniile oricât de diferite şi oricât de categorice, ele nu trebuie să distrugă oponentul media, care este, eventual, fostul şi viitorul tău coleg. Trebuie să se confrunte forţele politice, dar să nu se ardă podurile care îi leagă pe jurnalişti. Ei trebuie să fie solidari în asigurarea libertăţii de exprimare, în evitarea ofenselor, în eliminarea limbajului suburban şi al discursului agresiv. Ar fi binevenit, în acest sens, un cod de conduită în epoca de criză. Sau, cel puţin, un clip în care s-ar produce jurnalişti de la toate posturile/ publicaţiile şi care s-ar adresa spectatorului: Noi suntem egali în faţa ta. Nu îţi suntem duşmani şi nu ne duşmănim între noi. Noi concurăm în idei, tu alegi!

Azi, când halebardele bătăliei încă se forjează, când săgeţile se ascut în fierării (iar teritoriul mass-media, vorba vine, este încă o paşnică „Fierărie a lui Iocan”), acest pact încă e posibil. În timp, el poate deveni puntea de salvare a jurnalistului sau a bloggerului, atunci când cineva îl va provoca să fie violent.

Guelfii şi ghibelinii, partidele politice medievale, devenite o imagine simbolică a taberelor beligerante, chiar dacă se confruntau de mai bine de un secol, se împăcau intermitent. Nu însă şi slugile, care continuau să-şi spargă capetele chiar şi în timpul când patronii se pupau în Piaţa Endependenţei. Jurnalistul este un fel de Mercutio, personajul tragic al lui Shakespeare, care nu face parte, stricto sensu, nici din tabăra guelfilor (familia Montague), nici din cea a ghibelinilor (familia Capulet). Dar se angajează în crâncena confruntare politică fără rest (şi fără cale de retragere!), într-un fel de înţelegere exagerată a datoriei. Şi moare, în consecinţă, într-un război al orgoliilor altora.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu