A-POLITICE // Morţii care ne unesc

Cimitirele sunt un teritoriu al păcii. Chiar dacă cei vii continuă să impună (şi aici!) nişte diferenţe, fie prin atitudinea faţă de aceste morminte (grijă faţă de unele, nepăsare faţă de altele), fie prin exces de somptuozitate, acolo, sub pământ (cu orgoliile lăsate pe pământ şi cu sufletele în ceruri) toţi sunt egali. Nicăieri în altă parte nu sunt mai bine ilustrate cuvintele Ecleziastului despre deşertăciunea zbuciumului teluric. Nimic nu schimbă această stare de lucruri. Şi, în general (că, deh, sunt şi excepţii), toţi cei care se întâlnesc în cimitire – cel mai adesea de Paştele Blajinilor – comunică paşnic.

Zic paşnic, având în vedere că pe alte paliere continuă atât războiul fără de sfârşit pe terenul politicii, pe cel al relaţiilor sociale, al problemelor şi dramelor pe care le trăiesc oamenii, mai ales în aceste timpuri zbuciumate, cât şi tot soiul de conflicte personale, invidii, confruntări din te miri ce (unu-i plecat, altu-i rămas, unul şi-a găsit un loc de lucru, altul nu; unu-i plecat în Est, altul în Vest; unul are planuri liberale, altul vise socialiste; unul e unionist, altul e nostalgic după URSS etc.). Aici, în locul odihnei de veci, străluminaţi, probabil, de conştiinţa Marii Treceri şi de egalitate în faţa Veşniciei, oamenii se mai resemnează, comunică paşnic şi se bucură de orice pământean viu, întâlnit pe acest tărâm al morţilor.

Chiar dacă lumea e diferită în permanentul ei zbucium şi în neogoitele căutări a unui loc mai bun, a unui trai mai decent, a unui secret al propriei fericiri, în faţa celor eterne toţi sunt egali, precum zicea poetul: „La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”, indiferent dacă „Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,/ Altul caută în lume și în vreme adevăr”. Astfel încât toţi sunt egali, sub lumina soarelui ori sub lună, acest astru mitic căruia i se adresează poetul ca măsurătoare a timpului: „Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,/ Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții…”

Vizitele noastre în cimitir, fie de Paştele Blajinilor, fie şi cu alte prilejuri, sunt chemate nu doar de dorinţa de a-i pomeni pe cei plecaţi, ci şi pentru a face un popas de linişte şi împăcare cu lumea, dar şi cu noi înşine. Aici, unde cursul timpului se opreşte sau încetineşte într-o pauză de meditaţie, am putea să ne întrebăm dacă zbuciumul nostru are rostul şi importanţa pe care vrem să le-o dăm. Cei plecaţi la ceruri ne-ar convinge lesne de zădărnicia agitaţiei lumeşti.

Obiceiul de a ne aduna la cimitir şi de a-i pomeni cu băutură şi mâncare, uneori în exces, îi face pe unii să creadă că e o deprindere pur-basarabeană (basarabean e numai excesul), iar unii preoţi s-au şi grăbit să afirme că nu e un obicei bun şi că trebuie abandonat. Abuzul, da, trebuie evitat, dar obiceiul propriu-zis nu e unul local. Doar că unii îi pomenesc pe cei răposaţi de Ziua Morţilor, alţii de Sâmbăta lui Lazăr (dinaintea Floriilor) sau în ajunul Duminicii Mari.

Uimitor de mult seamănă, în această egalitate, cimitirele noastre toate, fie că se află la nord-estul românităţii, în Basarabia vecină cu Bucovina, fie la sud-vestul arealului, în inima Olteniei (nu puteam să nu-mi amintesc de La Liliecii lui Sorescu): „Nicăieri nu mănânci o varză cu carne/ Mai gustoasă ca-n cimitir, / De ziua morţilor, când se face pomană/ Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării.// Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii/ Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura/ Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumină / care le strâng tâmplele. / Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă, / Ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite…”

Satul lui Sorescu, mutat cu toată populaţia de Blajini în cimitir, alături de cei plecaţi la ceruri, se îngemănează perfect cu cel din Bucovina, al lui Arcadie Suceveanu, aici poetul surprinzând dimensiunea reală a mitologiei blagiene: „Satul tău de altădată s-a mutat sub iarbă/ şi se numeşte acum satul celălalt/ – singura unitate teritorială care în acelaşi timp există şi nu există/ sau, mai exact, există deodată în două lumi,/ ca flacăra şi cenuşa aceluiaşi foc”. Deşi dispăruţi sub iarbă, îi credem, pe cei plecaţi, urcaţi la ceruri, ca într-un poem blagian: „Erai numai om, şi totuşi, când ai murit/ s-au adunat mult norod în pragul tău,/ crezând că fără veste te vei ridica la cer/ şi vei înălţa cu tine satul şi pământul”.

Paradisul, în ultimă instanţă, pentru omul zbuciumat şi pentru lumea zbuciumată în care trăim, poate fi chiar o simplă oază de linişte, un popas între atâtea drumuri şi nelinişti: „Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi, / Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare, / Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase” (La Lilieci). Pentru o lume nepretenţioasă nu e deloc puţin. Doar că te bucuri de o pauză de linişte ca de fericirea visată numai dacă ai trăi o viaţă zbuciumată. Precum majoritatea dintre cei pe care îi pomenim de Paştele Blajinilor.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)