A-POLITICE // Monumente sovietice şi televiziuni ruseşti

Moştenite de la un regim defunct, monumentele epocii sovietice au fost construite după ce fuseseră demolate, în cvasitotalitate, statuile vechi. Idolii de piatră (un fel de icoane publice) din precomunism au fost înlocuiţi cu cei noi. Comuniştii au ras toată memoria plastică de până la ei, expusă în locuri publice. Ne-am pomenit într-o lume cu un singur soi de statui, cele mai multe oribile estetic, agresive, războinice. Dorinţa oamenilor de a scăpa de mastodonţii monstruoşi care ne umbresc, în modul cel mai direct, viaţa, este firească. Dar într-o societate democratică şi pluralistă demolarea monumentelor nu e o idee foarte bună. Nu trebuie să ne războim cu trecutul.

Având în vedere un spaţiu public, şi nu o grădină a ciudăţeniilor, testul meu pentru apărătorii monumentelor sovietice ar fi similar cu cel pentru apărătorii câinilor vagabonzi: vă plac? Luaţi-i în curtea voastră, de ce trebuie să-i vadă, zilnic, toată lumea? Povestea cu clădiri şi monumente istorice este adesea exagerată. Omul, când îşi înnoieşte casa, nu păstrează toate bibelourile din trecut, motivând că sunt exponente ale memoriei afective. Ar ieşi că nu trebuie să aruncăm nimic din trecutul nostru. Trebuie! Altfel nu ne putem mişca înainte. Până şi unor capodopere le e sortit să rămână doar în memorie sau în imagini fotografice.

Monumentul în memoria victimelor deportărilor staliniste, inaugurat în 2013 în Gara Chişinău

Monumentul în memoria victimelor deportărilor staliniste, inaugurat în 2013 în Gara Chişinău

La umbra simbolurilor totalitare

Simbolurile comuniste care ne mai domină şi azi sunt construite, în cele mai multe cazuri, ca instrumente de propagandă şi manipulare ideologică. Bine, dacă sculptura e operă de artă autentică şi mesajul ei este unul estetic, nici nu se discută: trebuie să rămână şi să fie ocrotită. Dacă e cel mai veritabil kitsch, ea trebuie să dispară, indiferent de mesaj, indiferent dacă e veche sau nouă. Dacă sculptura are un demers ideologic perimat, dar, dincolo de asta, are valoare estetică (se întâmplă), atunci ea trebuie păstrată într-un spaţiu special. Germania şi Italia, ţări cu o memorie culturală exemplară, nu păstrează – în spaţiile publice! – dovada cuceririlor militare şi mesajele ideologice ale regimurilor lui Hitler şi Mussolini.

Dacă unele sculpturi cu subiecte violente sau excesiv de descoperite, pot fi expuse în muzee, asta nu înseamnă că ele pot să fie amplasate tot atât de simplu şi în spaţiile publice, acolo unde ar şoca excesiv, psihologic sau ideologic. Respectul faţă de sculpturi nu trebuie să anuleze respectul faţă de cetăţeni. Pentru a nu perpetua războiul monumentelor, e bine să fim atenţi cu noile „opere”, amplasate în spaţiile publice, să acceptăm sculptura ca artă, nu kitsch-ul patriotic.

Nu am nimic împotriva simpatiei unora pentru o ideologie sau alta. Dar nu înţeleg de ce în piaţa Pan Halippa (d.e.), în faţa cinematografului Gaudeamus, stă cu faţa spre apus statuia unui tip agresiv („luptător pentru puterea sovietelor”), care dă din pumn Europei şi trecătorilor. Statui de acest gen pot fi păstrate într-un spaţiu special amenajat, pentru curioşi, pentru turişti, pentru cei interesaţi de istoria totalitarismului. Dar ele nu trebuie să polueze spaţiul public şi să respire agresivitate în văzul copiilor şi al oamenilor sensibili. În spaţiile publice omul trebuie să se simtă confortabil, nu atacat ideologic.

O invazie informaţională

(Cam) acelaşi lucru se întâmplă cu televiziunile ruseşti, chiar dacă ele nu sunt o moştenire a trecutului, ci, dimpotrivă, o invazie informaţională nou-nouţă. Posturile ruseşti, ca şi statuile sovietice, există în exces. Ele sunt o prezenţă masivă şi, în bună parte, agresivă, dominând piaţa mediatică.

Cu toate acestea, mie, democrat şi pluralist până în măduva oaselor, propunerea de a le interzice nu mi se pare potrivită. Eu cred că până şi cel mai mare ticălos din lume are dreptul la opinie. Eu m-am obişnuit să consult surse diferite. În cazul Rusiei, există (doar) câteva portaluri în opoziţie clară faţă de administraţia Putin, sau pluraliste, oferind spaţiul tuturor părţilor. Dar eu vreau să văd şi cum sunt manipulaţi cetăţenii de rând din Rusia, cunoscători ai unui singur punct de vedere, cel al Kremlinului, difuzat pe zeci de posturi de televiziune, obediente regimului. Nu i-aş putea înţelege pe ruşi, dacă nu aş privi şi televiziunile care le otrăvesc sufletele, transformându-i în duşmani incurabili ai lumii democratice.

Cât aş fi eu de corect cu alţi telespectatori, dacă aş decide în locul lor ce posturi să privească? Dacă eu am nevoie de surse diverse, de ce ar trebui să interzic acest drept altora?

Posturi nomade şi cuiburi autohtone

Adevărat, în acest adevărat război informaţional, forţele sunt inegale, ca şi în cazul monumentelor. Televiziunile ruseşti, în cvasitotalitate, exprimă unul şi acelaşi punct de vedere: imperial, totalitar, xenofob. Toate sunt trase la xeroxul propagandei lui Dmitri Kiseliov. Dar există soluţii de a scăpa de manipularea televiziunii ruse, fără a interzice (nu-mi place cuvântul).

Eu zic să acceptăm difuzarea tuturor posturilor pe care le solicită cetăţeanul Republicii Moldova: de la Al Jazeera până la CNN. Dar, odată ce avem un Consiliu Naţional al Audiovizualului, trebuie să-i cerem acestuia monitorizarea tuturor posturilor din spaţiul nostru informaţional. Televiziunile ruseşti, inclusiv cele care se ocupă cu manipularea în loc să informeze, sunt reprezentate de operatori TV din R. Moldova, companii care includ în grila lor, fie şi prioritar, programe ale posturilor ruseşti. Spaţiul de emisie este acordat firmelor moldoveneşti, programele ruseşti fiind nişte paranteze, fie şi masive, în interiorul acestora. Sau, dacă vreţi, programele ruseşti sunt nişte linkuri ample pe textul-gazdă (minuscul) al programelor moldoveneşti. Nişte citate vaste, ca să explic încă şi mai simplu.

Omul răspunde nu numai de cuvintele lui, ci şi de vorbele pe care le citează. Operatorii moldoveni sunt responsabili de mesajele programelor ruseşti. Ei nu se implică în politica editorială a posturilor ruseşti, dar ei pot fi penalizaţi (până la retragerea licenţei) pentru mesajele transmise pe liniile lor de difuzare. Am să explic în legătură cu un fapt (nostim) din legislaţia rusă recentă. La sfârşitul anului trecut, Roskomnadzor-ul rusesc a interzis să fie utilizate în spaţiul public de emisie câteva cuvinte indecente. În textul explicativ al legii şi al regulamentului respectiv (mijloacele de informare riscând să li se suspende activitatea dacă vor încălca prescripţiile) se specifică: se interzice rostirea sau scrierea acestor cuvinte şi – atenţie! – se interzice folosirea linkurilor care trimit la un text fie rostit, fie scris, în care aceste cuvinte există.

Operatorii moldoveni vor primi avertizări pentru agresivitatea sau mesajele xenofobe ale unor programe ale posturilor de televiziune retransmise de ei. Avertizările repetate vor conduce fie la retragerea licenţei postului „moldovenesc”, fie la desfacerea contractului, iniţiată de postul nomad-migrator, ori de cuibul său moldovenesc. Sancţiunile Letoniei şi ale Ucrainei asupra unor posturi de televiziune ruseşti sunt punctuale: Letonia a limitat drastic activitatea unui post rusesc (RTR), dar a avertizat sever şi un post naţional, care transmite în limba rusă (Primul Canal Baltic). Ucraina a interzis patru posturi (ORT, RTR, RTR-24, HTV). Aşadar, nu e vorba de interziceri pe principiul apartenenţei la o ţară, ci pentru încălcarea normelor deontologice.

Mi-ar fi plăcut şi o altă soluţie, o adresare a parlamentarilor noştri către autorităţile sferei informaţionale ruseşti: odată ce în Rusia nu există presă liberă şi televiziune liberă, odată ce nu există pluralitate de opinii, noi nu putem accepta difuzarea emisiunilor informative şi analitice ale televiziunilor ruseşti. Renunţaţi la legile care penalizează jurnaliştii pentru opinii critice la adresa guvernării. Permiteţi deschiderea posturilor de televiziune şi radio independente. Şi atunci noi vă vom oferi cu generozitate spaţiul nostru informaţional, precum îl oferim televiziunilor româneşti, franceze, americane, germane etc. În felul acesta, ne vom solidariza cu presa liberă dintr-o ţară care riscă să devină o următoare Coreea de Nord. Şi vom umbla cu capul sus în lumea liberă şi democrată: nu am interzis televiziuni, ci am solicitat respectarea pluralismului de opinii.

***

Sigur că oamenii serioşi care ne guvernează vor considera aceste discuţii „culturologice” despre statui şi televiziuni nişte chestii secundare. Dar tot ei se vor nedumeri de ce lumea noastră nu vrea – de atâta amar de vreme! – să sprijine parcursul european al ţării şi se încăpăţânează să viseze necuprinsa patrie de odinioară… Şi nu vor observa nicio legătură între statui, televiziuni şi dorurile asiatice ale cetăţenilor noştri.

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)