A-POLITICE // Mi(ni)sterul educaţiei

MIRCEA-V.-CIOBANU

MIRCEA V. CIOBANU

Maia Sandu, o [cvasi]anonimă, a reuşit să rămână în memoria (de regulă, inertă) a publicului moldovenesc. Nu pot să ştiu motivele pentru care Vlad Filat a propus o persoană necunoscută la funcţia de ministru al educaţiei. Adevărat, tot atât de misterioasă era plecarea lui Mihai Şleahtiţchi din funcţia de ministru. Or, singura „vină” care i se imputa atunci era introducerea [denumirii] disciplinei şcolare „istoria românilor şi universală”.

Oricum, venirea Maiei Sandu semăna cu o revoluţie. Având libertate totală (nici un alt ministru până la ea nu a fost lăsat să facă orice doreşte), inclusiv în formarea echipei, ea a pornit o reformă structurală de amploare, fără să menajeze sistemul şi oamenii lui: a impus un cod nou al educaţiei, reguli draconice la bacalaureat, a iniţiat procesul (conform noului cod) de angajare prin concurs a şefilor instituţiilor educaţionale şi o evaluare complexă a angrenajului.

Cum de a reuşit atâtea (lucrând în doar trei ani cu patru prim-miniştri: Filat, Leancă, Gaburici, Gherman)? Prima explicaţie e că venea, cum spuneam, din afara sistemului. Nu avea angajamente de nici un soi. La noi reformele se blochează uşor din cauza că „reformatorii” sunt oameni ai sistemului. Eşti principial până la un punct. Apoi, „omeneşte”, începi să devii „înţelegător”, să închizi ochii. Or, o reformă a unui sistem anchilozat se face numai prin tăiere în carne vie.

Dar Maia Sandu era din afara Sistemului (nu numai al sistemului educaţional). I s-a permis să se joace pe terenul educaţiei, dar când a atentat la schimbarea Sistemului, i s-a amintit cine e adevăratul stăpân. Jocurile s-au încheiat! Abia acum jurnaliştii au descoperit discrepanţa oximoronică: Maia Sandu, ministru în exerciţiu şi candidat la funcţia de premier, avea un discurs de opozant! Dar ea fusese numită în funcţie şi votată în parlament, acum trei ani, de exact acea[stă] majoritate guvernatoare care a permis concesionarea aeroportului, a susţinut sustragerea miliardului de euro, a boicotat reformele în justiţie. Când accepţi o funcţie de asemenea rang, te faci responsabil pentru întreaga guvernare.

Dar opozanţii sistemului pot să vină (şi) din sistem. O legitate autohtonă: declaraţiile cele mai curajoase, radicale, intransigente, demnitarii noştri le fac la sfârşit de mandat, la demisia din funcţie, la plecarea din partid. Aici lista e lungă, de la Mircea Snegur la Ion Sturza sau de la Sergiu Mocanu la Iurie Leancă. O constatare, fără reproşuri.

Sistemul, simţindu-se în pericol, preferă să scape de reformatori, decât să fie supus riscului autodistrugerii prin reformare. Ergo: nici de această dată educaţia nu a devenit un domeniu strategic prioritar. Ministerul Educaţiei a fost cedat conştient, propunându-i-se ex-ministrului funcţia de premier, iar apoi „scăpând” de ea într-un aparent (de fapt, bine pus la punct) joc al hazardului. Nimănui nu-i trebuie un minister al educaţiei. El nu este o prioritate.

Iar dacă nu-i o prioritate a partidelor politice şi a societăţii, de unde reforme? Dacă societatea nu doreşte o schimbare, cum să i-o impui? În ultimă instanţă, contribuabilul este cel care decide ce fel de educaţie vrea să dea copiilor, plătind serviciile respective angajaţilor: ministerului, inspectoratelor, şcolilor, profesorilor. Societatea nu e scandalizată de plecarea Maiei Sandu (nu punem la socoteală reţelele de socializare şi ONG-urile, ele nu formează majoritatea). Nici profesorii care au susţinut reformele ex-ministrului nu sunt majoritari în sistem. Mai mult: aceştia sunt profesori performanţi, indiferent de cine e ministru. Când aceşti profesori (şi susţinătorii din societatea civilă) vor atinge masa critică, atunci reformele marca Maia Sandu vor fi ireversibile. Indiferent de ministru. Paradoxul (misterul) sistemului educaţional e că el va funcţiona (scârţâind) indiferent dacă are sau nu are ministru. Reformator sau retrograd.

Iar Maia Sandu a plecat din funcţie la timpul potrivit, fiind în trend ascendent, devenind mai întâi vedetă, apoi simbol, apoi, consecutiv şi logic, mit. Unul (încă unul) dintre miturile tranziţiei noastre.

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)