A-POLITICE // Medicină, literatură, politică

Medicina are azi o problemă gravă, de sistem (nu de tehnologii sau de condiţii sanitare). Până mai adineaori promovarea activă a unor remedii mirifice, panacee, medicamente cu efecte magice, brăţări & brâie miraculoase şi alte farmece (cuvânt legat etimologic de „farmacie”) era ţinută în frâu, echilibrată şi temperată,  de studiile, testele, observaţiile ştiinţifice, cu date statistice explicite.

Azi, aparent, se păstrează acelaşi algoritm: producătorii îşi promovează (activ!) „remediile”, iar experţii efectuează investigaţii & analize, oferind consumatorului rezultatele testărilor, certificând valabilitatea/ calitatea produsului, dezavuând miturile false. În realitate însă, experţii (autorităţi competente, consacrate, titrate, aşadar credibile) susţin o discretă – dar eficientă – campanie de promovare a produselor respective.

În esenţă – şi aici e marea problemă, e maladia despre care spuneam – experţii substituie serviciul de marketing. Profesioniştii cei mai competenţi în domeniu, cu aparatele cele mai performante, efectuând analizele cele mai sofisticate în laboratoarele cele mai dotate şi sintetizând datele analizelor statistice cele mai ample – toţi şi toate construiesc un imperiu al serviciului de vânzări pentru tot soiul de „medicamente” sau „remedii” cu eficienţă îndoielnică.

Cunosc acest fenomen de pe un alt teritoriu, mai restrâns, cu efecte mai puţin vizibile (deşi cu impact – numeric – cel puţin tot atât de larg): literatura, muzica, pictura, designul (adică estetica sau: partea frumoasă a vieţii). Nu s-a întâmplat peste noapte, nu a fost urmat nu ştiu ce scenariu diabolic, dar critica a devenit, treptat, un instrument util aceluiaşi serviciu de marketing. Or, nu consumatorul este cel care plăteşte criticului (rarele excepţii constituindu-le experţii în arta plastică, cei consultaţi de colecţionari înainte de a face achiziţiile scumpe), ci producătorul sau difuzorul produsului: autorul, editorul, galeristul, managerul sălilor de spectacole, producătorul muzical.

O excepţie o constituie revistele literare şi de artă cu program, cele care urmează insistent un parcurs estetic bine determinat şi care încearcă să promoveze puritatea produsului. Doar că polemicile, necesare dar rare, care au ca obiect principiile şi produsele estetice propriu-zise, până la urmă se developează ca manifestări ale partizanatului pe criterii generaţioniste sau de apartenenţă la un curent/ şcoală.

Cel mai grav derapaj sistemic se produce însă atunci când experţii recunoscuţi sunt angajaţi să promoveze produsele, adesea nule sau îndoielnice ca substanţă. Capac la toate, în loc să facă lumină în înţelegerea fenomenelor artistice, dinamice şi deloc simple, „universitarii” şi „academicii” sunt înrolaţi şi ei fără rest în aceeaşi armată de marketing cultural, promovând fără jenă nulităţi şi mediocrităţi. De aici – confuziile generale, neputinţa profesorilor de a lumina discipolii în materie de literatură contemporană şi bâlbâiala acestora la testele naţionale.

De ce ne-am mira că acelaşi lucru se întâmplă pe terenul politicului? Or, în lipsa unui sistem viabil de experţi competenţi şi independenţi (cine le-ar stimula existenţa?), specialiştii în istorie politică, sociologie, politologie, psihologia maselor, drept, economie etc., cei care ar putea fi nişte buni exegeţi ai fenomenului social-politic, devin (în cel mai bun caz!) sfetnici particulari ai unor actori politici sau – în cele mai dese cazuri – falşi profeţi publici, slujind serviciul de marketing politic, dar cu masca de comentatori imparţiali.

Bineînţeles că există medici care preferă un remediu anume (şi care folosesc datele cercetărilor pentru a-şi reconfirma justeţea şi a-şi promova metoda); există critici de artă care promovează o anume estetică şi implicit au preferinţele lor (argumentate) printre artiştii care urmează această estetică; în fine, există politologi şi sociologi, adepţi (da, cu argumentele lor interioare) ai unui sistem politic sau ai unui curs politic. Nu despre ei vorbim, ci despre specialiştii neutri (buni, credibili, cu o anume reputaţie profesionistă) angajaţi – fără rest – în sistemul de marketing politic activ (de promovare cu orice preţ!) al unui grup sau al unei persoane (chiar şi atunci când protagonistul insistă pe un parcurs greşit sau criminal).

Şi, exact aşa cum un avocat îşi apără fără scrupule clientul, făcând uz de cunoştinţele şi competenţele sale (nimeni nu se revoltă, deoarece regulile jocului presupun partizanat afişat), experţii politici devin avocaţi şi promotori ai unui sistem, angajaţi (da,  fără rest) în serviciul de marketing. Aplicându-şi competenţele nu pentru a face lumină, ci pentru a promova interesele clientului. Nu propunând remediile şi medicamentele eficiente, ci vânzând produsele farmaceutice ale clientului / patronului său. Adică substituind, conştient, deliberat,  farmacia cu farmecele.

În lipsa unui sistem viabil de experţi competenţi şi independenţi (cine le-ar stimula existenţa?), specialiştii în istorie politică, sociologie, politologie, psihologia maselor, drept, economie etc., cei care ar putea fi nişte buni exegeţi ai fenomenului social-politic, devin (în cel mai bun caz!) sfetnici particulari ai unor actori politici sau – în cele mai dese cazuri – falşi profeţi publici, slujind serviciul de marketing politic, dar cu masca de comentatori imparţiali.

Şi nu că ar trebui să ne revoltăm, omul se angajează în serviciul care îi remunerează mai bine munca şi competenţele. Dar ar fi bine să ne dumerim ce este o exegeză, ce este o reglare de conturi şi ce este o campanie de promovare. Ca să decidem, în consecinţă.

P.S. Un fapt remarcabil din faza „negocierilor pentru formarea majorităţii parlamentare”: de toate ce se întâmplă şi ce nu se întâmplă, invariabil se face vinovat blocul ACUM. Deşi echipa aceasta nu face decât să-şi respecte angajamentele faţă de alegători, publicul se revoltă (la noi s-a obişnuit ca promisiunile şi angajamentele să fie uitate de îndată ce candidaţii devin deputaţi). Comentatorii îşi bat capul de „reputaţia” Blocului şi toţi îi învaţă minte pe membrii acestuia. Psihanaliştii şi hermeneuţii (că tot vorbeam de medicină şi literatură) ar putea explica fenomenul: dacă există cineva – singurul – care poate fi responsabilizat, atunci, implicit, doar pe ăsta poţi miza.

P.P.S. Şi încă una din viaţa exegeticii deraiate. Se ştie că orice sondaj făcut la comanda unui partid în scopul de a fi făcut public avantajează formaţiunea respectivă. E un fel de transfer al responsabilităţii pentru paşii deja programaţi de partid pe seama alegătorului/ respondentului. Dar şi în acest caz putem desprinde nişte adevăruri. Dacă preferinţele politice, exprimate într-un sondaj deschis înclină – previzibil, din precauţie – spre partidul puterii, atunci răspunsurile generale pot fi cu adevărat relevante. Şi dacă respondenţii afirmă că lumea vrea în UE, iar ţara merge într-o direcţie greşită, pur şi simplu trebuie să demisionezi şi să laşi pe alţi navigatori să gestioneze sistemul.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu